1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Politica externă: dozaj farmaceutic între defensivă și contraofensivă

26 august – 1 septembrie

 „DATUL CU FLIT DIPLOMATIC”. Știu că nu este o expresie elegantă, mai ales atunci când este vorba despre politica externă, dar, când un demers major se încheia cu un eșec (fie și numai parțial) înseamnă că s-au făcut calcule greșite, că s-a acționat neinspirat, că nu era totul în regulă cu inițiatorii și executanții.

Poate că introducerea este stufoasă, dar ceea ce a comunicat ambasadorul Ion Stoichici, în ziua de 24 august 1989, la ora 16, într-un foarte lung mesaj cifrat adresat Centralei de la București impunea, de la sine, măcar o „prefață” de genul celei de mai sus.

După luni la rând, de încercări în vederea deschiderii unui dialog cu membri ai cercurilor înalte de la Washington pe tema relațiilor româno-americane, ambasadorul abia a reușit să obțină o audiență la Robert Hutchings, director pentru Afaceri Politice cu Europa de Est în Consiliul Securității Naționale a SUA. Diplomatul român a recurs la un expozeu amplu care a inclus 12 puncte, dezvoltate exhaustiv.

Cum era de așteptat, încă de la primele puncte a ținut să raporteze următoarele:

„S-a subliniat (este interesantă această formulă impersonală – T.B.) punctul de vedere al Tovarășului Președinte Nicolae Ceaușescu, că prin eforturi comune, acționând pe baza înțelegerii româno-americane și în spiritul deplinei egalități în drepturi, independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne și avantajului reciproc, România și SUA pot colabora fructuos pentru adâncirea și diversificarea raporturilor politice, economice, tehnico-științifice și în alte domenii de interes comun, precum și pentru extinderea colaborării dintre România și SUA pentru soluționarea marilor probleme internaționale, pentru o politică de destindere, dezarmare, pace, libertatea popoarelor, progresul și bunăstarea tuturor popoarelor. (…)

S-a subliniat punctul de vedere exprimat de Tovarășul Președinte Nicolae Ceaușescu că există o singură problemă care ar trebui să-și găsească o rezolvare corespunzătoare: «să aplicăm Acordul economic din 1975, care prevede acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate în mod reciproc, fără nici o condiție, nici de o parte, nici de alta»”.

Este adevărat că la punctul 2 s-a afirmat că „România înțelege și este de acord cu discutarea unor probleme politice, economice, culturale, tehnico-științifice numai (sublinierea mea – T.B.) în condiții de egalitate și nu acceptă în niciun fel presupuse condiționări sau amestec în treburile interne”, dar mai ales tonul defensiv al expozeului atesta o altfel  de poziție, respectiv acceptarea fatalistă a unei situații de inegalitate.

În subtext, fiecare doleanță – de la propunerea de organizare a unei multitudini de întâlniri bilaterale (cea la nivel înalt oprindu-se la funcția de vicepreședinte al Consiliului de Stat al RSR) până la rugămintea de a se elimina unele restricții privind exportul american în România (de produse ale tehnicii de vârf – nu lăsa urmă de îndoială că autoritățile de la București „se căciuleau” în fața celor de la Washington.

După epuizarea dezideratelor, ambasadorul a precizat:

„În final, s-a solicitat interlocutorului punctul de vedere al Consiliului Securității Naționale sau al său personal privind dezvoltarea în viitor a relațiilor dintre SUA și România, precum și sprijinul său personal în dezvoltarea acestor relații în interesul ambelor părți.

Robert Hutchings, în răspunsul său, a arătat că a luat cunoștință și și-a notat poziția țării noastre de extindere a relațiilor româno-americane. De asemenea, a spus că în mod neoficial dorește să exprime unele păreri cu titlu personal”.

Se obervă că s-a recurs la o „solicitare”, dar mai ales că funcționarul american n-a dorit să exprime un punct de vedere oficial al autorităților de la Washington. Cu alte cuvinte, a „dat cu flit”. În termeni diplomatici, firește.

„PE ȘLEAU” ȘI „DUPĂ PLOPI”. Ambasadorul Stoichici a prezentat, pe larg, ceea ce i-a spus Hutchings, repet, în nume strict personal. Dar așa l-a „solicitat” ambasadorul: „sau” punctul de vedere al Consiliului Securității Naționale „sau” al lui personal.

„SUA nu doresc, indiferent de acțiunile pe care le întreprind, să se amestece în treburile interne ale României și să producă «destabilizarea». Dorința României «să se termine cu dominarea Uniunii Sovietice asupra celorlalte țări s-a îndeplinit»; așa s-a întâmplat și acum, este o nouă situație.

Această nouă situație, determinată atât de evoluțiile din Polonia, Ungaria și acțiunile lui M. Gorbaciov, cât și de situația din țările din Vestul Europei, a condus la modificări în toată Europa și, de asemenea, a condus la relații cu SUA pe o nouă bază. (…)

SUA sprijină schimbările care au loc în Europa de Est și, în mod deosebit, schimbările de ordin politic și economic pe calea liberalizării. Acest mod de abordare pentru Ungaria și Polonia este valabil pentru toate celelalte țări Est-europene. SUA nu doresc să se amestece în treburile interne, ceea ce fac este treaba Ungariei și Poloniei, dar SUA doresc să se acționeze pe calea reconcilierii.

Drepturile omului sunt obstacolele principale pe care SUA le are în vedere în relațiile cu toate țările, nu numai cu România. În momentul de față se poate aprecia că situația drepturilor omului în România constituie principalul obstacol în îmbunătățirea și dezvoltarea relațiilor româno-americane.

România nu este amenințată de Gorbaciov. Transilvania este de secole a României și nu va fi nici o schimbare.

De asemenea, a menționat că în momentul actual, ținându-se seama de pozițiile diferite ale celor două țări cu privire a drepturile omului și la alte probleme (nu trebuia uitat „cazul Mircea Răceanu, spionul american condamnat la pedeapsa cu moartea – T.B.), devin prioritare relațiile economice. În acest sens sunt unele premise favorabile, cum este spre exemplu achitarea datoriei externe de către România. Aceasta ar putea înlesni extinderea schinmurilor bilaterale.”

Cu siguranță, acest mesaj a fost examinat cu mare atenție la București. În conjunctura din vara anului 1989 nu puteau, sub niciun motiv, ignora poziția SUA față de România, chiar dacă era vorba – chipurile – doar despre „păreri personale”.