1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Prea mari eforturi pentru rezultate tot mai mici

4  – 10 martie

UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ. Imediat după Consfătuirea de lucru din 2-3 martie 1989, Secția de Propagandă și Presă a CC al PCR a comunicat redacțiilor RTV, precum și cotidianelor centrale și județene, că „tematica economică operativă, dar și de largă perspectivă trebuie să situeze, ca prioritatea-priorităților, realizarea producției pentru export”. O asemenea „indicație” suna cam ciudat în condițiile în care informații neoficiale („pe surse” – cum se zice acum, în 2024) atestau apropierea clipei în care urma să se achite integral datoria externă a României. Mai toată lumea aștepta ca, simultan cu „epocala realizare”, capacitățile de producție, în special cele pentru bunuri de consum, să fie folosite în proporții tot mai mari pentru satisfacerea nevoilor interne. Or, N.C. pedala, în continuare, pe termen nedefinit, pe export, ceea ce sporea considerabil îngrijorările populației.

Conducătorii de întreprinderi nu-și ascundeau – nici ei – supărările; producția pentru export fiind condiționată în foarte mare măsură de volumul și calitatea importurilor, capitol tot mai deficitar. Pe această temă (a comerțului exterior, în general) s-a pronunțat public, evident, în perioada postdecembristă demnitarul, care, atunci, în 1989, avea imaginea cea mai cuprinzătoare asupra stărilor de fapt din domeniu. Este vorba despre viceprim-ministrul, președinte al Comisiei Guvernamentale de Colaborare Economică și Tehnică, reprezentant permanent al României la CAER, Ștefan Andrei.

Fostul ministru de Externe (în perioada 1978-1985) devenise, în septembrie 1987, deținătorul unei funcții echivalente cu „vârful de lance” în materie de export. Inginer de profesie, pricepea bine cum „stăteau treburile” în economie și, în consecință, a încercat uneori (potrivit propriei mărturii) să-l convingă pe Nicolae Ceaușescu să „nu forțeze nota cu exportul”, fără să se asigure baza necesară, în primul rând, importurile. Ei bine, în cartea „I se spunea Machiavelli”, cel supranumit de Lavinia Beta, „stăpânul secretelor lui Ceaușescu” (o exagerare, dar „reclama este sufletul comerţului”, inclusiv pe piața cărții, şi, prin urmare, înțelegem de ce s-a recurs la acest „calificativ”) a afirmat tranșant: „În 1989, am început anul fără să primesc niciun dolar pentru import”. Deh, „avantajele economiei planificate!”. Ce „soluție” s-a găsit pentru ieșirea (cât de cât) dintr-un dramatic impas? Tot Ștefan Andrei a precizat: „Ca să asigur funcționarea industriei am forțat pe țările socialiste. Să iau de acolo materiile prime, materiale și altele, pe care din Occident trebuia să le iau pe dolari”.

Nu numai mărturisirile lui Ștefan Andrei, ci și constatările mele directe în exercitarea meseriei de ziarist la TVR (convorbiri cu demnitari, cu directori de întreprinderi ș.a.) au confirmat că N.C. se interesa zilnic de „mersul exportului” până la nivelul pieselor și subansamblelor. În legătură cu această „preocupare” care presupunea un mare consum de timp, tot Ștefan Andrei remarca: „La el era concepția de mare feudal. Considera că toată țara este feuda lui”.

În pofida „prețioaselor indicații” (de fapt, mai degrabă, amenințări cu destituiri și cu alte măsuri de forță, așa cum a procedat prin Decretul din 24 ianuarie 1989 de destituire a ministrului Industriei Construcțiilor de Mașini, Alexandru Roșu, fost director general – un manager excepțional – la uzina „23 August” din București), situația din domeniul exporturilor nu se ameliora. De aici, analize peste analize, tone de rapoarte și informări, dar mistificarea datelor (ca practică permanentă) nu permitea să se identifice nici măcar cauzele punctuale ale „nerealizărilor”.

Nu mai puțin nocivă era modalitatea de înregistrare statistică la nivel național. Se opera cu „producția pentru export”. Or, nu tot ceea ce se realiza la nivel național pentru exterior se vindea și (mai cu seamă) nu se încasa la timp contravaloarea în cazul în care livrările erau acceptate de beneficiarii contractanți. Se înregistrau diferențe mari între raportările din întreprinderi și cele ale sistemului vamal.

În aceste condiții, N.C. a semnat Decrete prezidențiale prin care interzicea participarea conducătorilor de întreprinderi la negocierile cu firme străine, inclusiv din țările membre ale CAER. La tratativele care s-au derulat după ianuarie 1989 – când s-au adoptat respectivele decizii – au fost prezente exclusiv „persoane împuternicite” din Ministerul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale, în mare parte (conform precizărilor lui Ștefan Andrei și ale lui Cornel Burtică, un fost ministru remarcabil la Comerțul Exterior) ofițeri acoperiți ai DSS. Nici aceste „delegări” de responsabilități nu au dat rezultatele scontate, exportul efectuându-se la un volum fizic și, mai ales, valoric, cu mult sub cotele stabilite de N.C. De altfel, peste puțin timp a convocat o ședință specială pentru „analiza exportului”.

Chiar dacă se mai încumeta cineva să prezinte (parțial și „diplomatic”) adevărul, efectul era nul. De asemenea, Ștefan Andrei afirma despre Ceaușescu: „Îmi dădeam seama că să discuți cu el sau cu peretele era tot una. În afara Ceaușeascăi, în ultimii ani, nimeni nu putea să-i schimbe părerile”.

DOSARE GRELE, SOLUȚII ILUZORII. În condițiile în care nu se înregistrau progrese în relațiile cu statele „socialiste” în sfera comerțului exterior, Nicolae Ceaușescu a indicat să se revină, mai insistent, la solicitările adresate încă din anul precedent în special în cazurile URSS, Chinei, Poloniei, Iugoslaviei.

În context, sunt de amintit, tot pe baza documentelor de arhivă, încercările liderului român suprem de a deschide „pârtii” politice spre mult râvnitele produse din import, calcându-și pe inimă (cum se spune). În această privință se poate face – din nou – trimitere la cele mărturisite de viceprim-ministrul Ștefan Andrei.

Bunăoară, scopul vizitei la Moscova, în octombrie 1988, a Cuplului prezidențial a fost eminamente de natură economică, în condițiile desfășurării pregătirilor pentru activitatea din anul următor, 1989. Deosebit de concludent a fost interesul lui N.C. față de Mandatul cu care o delegație a CSP a participat la negocieri în Capitala URSS, document elaborat tocmai în baza a ceea ce s-a convenit la nivel înalt.

În preambul, s-au făcut referiri ritualice exact la convorbirile dintre N. Ceaușescu și M. Gorbaciov, ca punct de plecare în vederea „extinderii și aprofundării relațiilor economice româno-sovietice”. Acest Mandat oferă avantajul unei analize potrivit căreia, după vorbăria politică introductivă, includea date concrete despre cantități și valori de produse (exprimate în ruble transferabile), solicitate repetat de România și care aveau să se efectueze prin operațiuni de cliring și de barter, etapizat, pe termene, până în anul… 2000.

În economia acestui serial nu pot să redau in extenso acel Mandat, aprobat personal de Nicolae Ceaușescu, dar câteva fragmente vor fi (cred) lămuritoare.

„La importul de combustibili și materii prime se va solicita majorarea livrărilor de țiței, gaze naturale, cărbune cocsificabil, cărbune energetic, cocs metalurgic, minereu de fier, minereu de mangan, feroaliaje, energie electrică, apatită, cărămizi magneziene, sulf, bioxid de titan, lemn de rășinoase și alte materii prime (…).

Se va solicita livrarea din URSS a unor echipamente și instalații care nu se fabrică în România, cum sunt: utilaje miniere, unele tipuri de cilindri pentru laminoare, echipamente pentru completarea navelor care se exportă în URSS, anumite materiale și utilaje specifice industriei electronice (…)

Pe baza aprobării Conducerii (H. nr. 1939/1988) se propune ca delegația română să fie de acord ca lucrările de coordonare a planurilor economice cu URSS să se efectueze atât la nivel guvernamental (între organele centrale de planificare), cât și între ministere și întreprinderi interesate din cele două țări (aici constatăm o concesie majoră a părții române; ani la rând s-au interzis asemenea „relații” între entitățile economice din cele două țări – T.B.).

La nivel guvernamental, organele centrale de planificare, împreună cu organele de comerț exterior și cele pentru știință și tehnologie, urmează să convină:

• problemele concrete tehnico-științifice care trebuie soluționate în comun în anii 1991-1995;
• volumul total al schimburilor de mărfuri și prestărilor de servicii, volumul, specificația și condițiile livrărilor reciproce de mărfuri, inclusiv a produselor care decurg din convențiile de colaborare ale căror termene de valabilitate expiră:
• problematica coordonării planurilor de dezvoltare a științei și tehnicii ale României și URSS pe anii 1991-1995, iar în unele domenii pe perioada până în anul 2000, pe probleme de colaborare de interes reciproc.”

În contextul creionat de Mandatul la care mă refer, merită să mai evoc – foarte pe scurt – un aspect care vizează colaborarea economică româno-sovietică în domeniul militar. URSS a sprijinit, între altele, cooperarea româno-iugoslavă privind construirea, în comun, a avionului de luptă IAR-93, prin livrarea de motoare produse în uzinele sovietice de profil. Anticipând puțin, precizez că, în primăvara anului 1989, o delegație militară condusă de generalul Victor Atanase Stănculescu a negociat la Moscova cumpărarea respectivelor motoare și, totodată, a făcut propuneri numeroase în vederea dezvoltării programelor de fabricare în comun, a unor tipuri de rachete, blindate, precum și a altor mijloace tehnice de luptă, concomitent cu majorarea importurilor din URSS de avioane, elicoptere și de alte echipamente destinate înzestrării Armatei Române. Pe această temă se pot citi detalii semnificative în valoroasa lucrare a istoricului militar Petre Opriș „Aspecte ale economiei românești în timpul războiului rece, 1946-1991”.

Sunt, totodată, de reamintit documentele referitoare la negocierile pe teme economice desfășurate cu prilejul vizitelor (tot) în luna octombrie 1988 (în continuarea discuțiilor de la Moscova ale celor doi Ceaușești) în China și Coreea de Nord. Au fost multe elemente specifice legate, mai ales, de stadiul de dezvoltare și de preocupările de perspectivă ale liderilor din țările gazdă, însă – în esență – partea română s-a arătat interesată să importe materii prime și să intensifice cooperarea în producție, inclusiv în industria de apărare.

Nu recurg, deocamdată, la alte date privind rezultatele celor două vizite în Asia pentru a nu lungi și acest episod. Cititorul și-a format, cu siguranță, un punct de vedere în legătură cu stările de fapt referitoare, în special, la relațiile economice româno-sovietice (cele mai extinse ca pondere în întregul comerț exterior al țării noastre) și la raporturile cu aliații asiatici. Pot astfel să separe legendele de realitățile crunte.