1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Prea multe „revoluții” pentru un spațiu și un timp atât de limitate

17 – 23 iunie

DURERILE NELECUITE. Din documentele referitoare tot la luna iunie 1989 rezultă că, în pregătirea Congresului al XIV-lea al PCR, Nicolae Ceaușescu avea în vedere și încheierea unei etape definitorii a așa-numitei Noii Revoluții Agrare. Nu este locul, nici acum, să comentez sensul, semnificația respectivei sintagme, deoarece – ceea ce am mai remarcat – adjectivul de agrar a fost și este folosit în știința și practica economică drept un element al dreptului de proprietate, al naturii proprietății predominante în mediul rural. Să acceptăm, din nou, formula pentru a nu complica lucrurile, asociind-o doar intenției lui N.C. de a marca anul 1989 cu producții agricole nemaiîntâlnite în România și chiar pe o arie mai largă, în Centrul și Estul Europei. Pentru a stabili modul de operare, Tovarășul a solicitat tot felul de documente, inclusiv comparații cu producțiile din agricultura celor mai dezvoltate state ale lumii (informația „confidențială” mi-a fost oferită de dr. Ioan Râvar). Se încurca, însă, în momentele în care examina, comparativ, situațiile prezentate de instituțiile de sinteză referitoare la agricultura românească.

Ce m-a „apucat” să tratez această temă taman în episodul consacrat zilei de 18 iunie 1989, o zi de duminică? Exact în acea zi s-a declanșat o campanie de presă care, cel puțin nouă, celor de la Actualitățile TV, ne-a dat multă bătaie de cap. Era vorba despre avalanșa producțiilor record din agricultură. Atunci, în acea duminică, presa a publicat cele dintâi telegrame adresate „conducătorului iubit” privind rezultatele înregistrate la secerișul orzului. CAP Furculești și Măldăeni din județul Teleorman și Greaca din județul Giurgiu (unități vizitate de N.C. în recentul „turneu agricol”) au raportat obținerea unor recolte medii de orz la hectar de 8.510 kg și, respectiv, 7.200 kg.

Aceste rapoarte au fost însoțite, în telegrame, de considerații, aproape teoretice, despre „Noua Revoluție Agrară”. De fapt, erau redate, cuvânt cu cuvânt, îndemnurile pe care liderul suprem le-a adresat cu prilejul vizitei din săptămâna precedentă.

Mai mult decât probabil, în contextul creionat de aceste date statistice, Nicolae Ceaușescu se afla în postura de a opta  pentru promovarea anumitor măsuri de stimulare, de cointeresare materială, a țăranilor cooperatori și, implicit, a entităților în care munceau. După „iertarea” de la plata unor credite (despre care am mai vorbit) urmau alte câteva decizii menite, mai ales, să îmbunătățească regimul de hrană al majorității celor care locuiau la sate A ezitat și a tot amânat hotărârile pe care realitățile le impuneau cu forța evidenței.

Este, acum, locul să amintesc că – de-a lungul anilor – mi-a fost dat să aflu „direct de la sursă” punctele de vedere ale unor foști prim-secretari (de regiuni, apoi, de județe) ai PCR referitoare la multe dintre „indicațiile” date de Nicolae Ceaușescu cu prilejul vizitelor de lucru, inclusiv în unități agroalimentare. Reaminesc, în acest sens, că am avut relații bazate pe încredere cu Gheorghe Pană (prim-secretar al Regiunii PCR Brașov în anii 1967-1969 și prim-secretar al Comitetului municipal PCR București în intervalul 1979-1985), Vasile Potop (prim-secretar al Regiunii PCR Suceava, în anii 1965-1967, prim-secretar al Județenei PCR Iași, în anii 1972-1974 și al Județenei PCR Buzău în anii 1978-1981) și Petre Duminică (prim-secretar al Județenei PCR Botoșani în anii 1973-1977 și al Județenei PCR Giurgiu 1983-1984), precum și cu mulți secretari cu propaganda din județe situate în diverse zone ale țării. Ceea ce mi-au relatat în legătură cu majoritatea „indicațiilor” date de N.C. atesta existența unor rădăcini adânci ale derapajelor cvasipermanente din sfera decizională la nivel înalt. Cum subiectul nu este epuizat, voi reveni în episoadele viitoare.

NU NUMAI PE PĂMÂNT, CI ȘI ÎN VĂZDUH SE ÎNREGISTRAU RECORDURI. Am mai povestit despre dificultățile cărora trebuia să le facem față într-o zi de duminică. Cum despre telegramele cooperatorilor din Teleorman și Giurgiu informasem în ziua precedentă, conform indicațiilor aveam obligația să ținem „fierbinte” subiectul, am acoperit câteva minute din Telejurnal cu un comentariu pe film, inclusiv cu imagini din timpul recentelor vizite ale lui N.C. în unități agricole.

Rămânea să ocupăm un spațiu „adecvat” sărbătoririi „aripilor românești”. Ziua Aviației fusese stabilită pe 17 iunie (în amintirea primului zbor al lui Aurel Vlaicu), însă, duminică s-au desfășurat principalele manifestări de profil. Un fel de reportaj-documentar fusese pregătit de colegii ofițeri din aviație care lucrau în echipa de realizatori ai emisiunii pentru militari.

Politicile de austeritate își puseseră amprenta asupra numărului și duratei manifestărilor festive, în special ale demonstrațiilor aviatice. La acest capitol nu sunt prea multe de evocat, ci doar să consemnez doborârea sistematică a unor recorduri.

Folosesc, însă, prilejul pentru a trata, pe scurt, o temă mai generală privind aviația României în anul ultim al „Epocii de Aur”. Fac, din nou, apel la studiile în materie ale dr. Petre Opriș, autor prolific și competent, care a apreciat că, în anul 1989, industria românească de apărare avea o capacitate redusă pentru producerea de tehnică, de echipamente militare înalt performante. Existau excepții, cum a fi elicopterele IAR-316 B „Alouette III” și IAR 330 „Puma” – construite la Brașov, sub licență franceză – și avionul de vânătoare-bombardament IAR-93 – realizat în cooperare cu Iugoslavia.

Nicolae Ceaușescu a dorit, încă din anii ʼ60, să se fabrice tehnică de aviație modernă în România. În acest sens, dr. P. Opriș evocă un moment  intervenit în intervalul 29 februarie – 5 martie 1968: o delegație condusă de generalul Vasile Ionel a discutat la Moscova cu membrii unei delegații sovietice, în fruntea căreia s-a aflat general colonelul G.S. Sidorovici.

Delegația română a prezentat o listă cu tehnică de luptă pe care autoritățile de la București doreau să se realizeze în România, sub licență sovietică. Printre produsele respective s-au aflat avioane MIG-21, vedete marine și distrugătoare purtătoare de rachete, tunuri fără recul, tunuri antiaeriene, rachete antitanc dirijate și transportoare amfibii blindate BTR-60. Țara noastră deținea, din anul 1962, documentația sovietică de construcție și fabricație pentru BTR-60, dar intenționa să fabrice varianta modernizată a TAB-ului. Delegația sovietică a luat act de propunerile românești, însă a refuzat să încheie un document de acceptare.

Evoluțiile ulterioare au fost contradictorii, uneori derutante.

Bunăoară, problemele care au apărut între statele membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia în cursul anului 1968 au determinat, printre altele, o amânare sine die a răspunsului Guvernului sovietic la lista cu solicitări prezentată la Moscova de generalul-locotenent Vasile Ionel. Contrar acordurilor anterioare, URSS a livrat, în cursul anului 1969, doar 12 avioane de vânătoare MIG-21 și două aparate de școală MIG-21 U. Armata română solicitase 30, respectiv 9 avioane de acele tipuri.

Tototdată, 41 de instalații „Grad” (urmașele celebrelor „Katiușa”) și 66 de transportoare blindate de cercetare nu se aflau pe lista cu produsele care urmau să ajungă în acel an în România. Generalul C.S. Sidorovici „a motivat lipsa de oferte prin sarcinile sporite pe care le are URSS de a se asigura tehnică militară R.D. Vietnam și Republicii Arabe Unite”.

Peste un an și jumătate (28-29 mai 1970), la Moscova, premierii Ion Gheorghe Maurer și Alexei Kosâghin au convenit ca România să primească licențe pentru fabricarea elicopterului de tipul M18, dar, nu peste mult timp, sovieticii s-au răzgândit. În aceste condiții, autoritățile de la București au căutat să obțină din statele occidentale oferte în vederea fabricării unor elicoptere performante. După o analiză a pieței, specialiștii români au optat pentru modelul francez SA 316 „Alouette III” pe care l-au redenumit IAR-316 B.

În perioada 1971-1976 au fost realizate la uzina IAR din Brașov 80 de elicoptere: 38 de aparate pentru Ministerul Apărării Naționale și 14 pentru Departamentul Aviației Civile. De asemenea, au fost exportate 28 de aparate în Franța.

În anul 1975, la Brașov, a fost fabricat un elicopter IAR-316 B, „destinat zborurilor de importanță excepțională în cadrul Flotilei 50 Aviație Transport”, aplicându-i-se tehnologii speciale, măsuri deosebite de control al materialelor și fabricației, echiparea suplimentară cu aparatură de radionavigație, precum și îmbunătățirea amenajării interioare. Acest elicopter era folosit curent de N.C.

Așa s-a ajuns ca industria aeronautică românească să se înscrie pe linia unei modernizări accelerate, cu efecte pozitive în întreaga economie națională. Din păcate, în deceniul al IX-lea acel proces a fost stopat pentru ca în perioada postdecembristă să se piardă cele multe dintre toate aceste achiziții.