1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Presiunea nevoilor și conștientizarea intereselor

26 februarie – 3 martie

REȚETĂ PENTRU PREVENIREA ASFIXIERII. Zilele de 22-25 februarie 1989 au fost dominate de un eveniment cu adevărat important în cronica relațiilor internaționale ale României: vizita de stat a președintelui Republicii Islamice Iran, ayatollahul Sayyid Ali Khamenei. Știam, din timp, data desfășurării evenimentului. O echipă a Redacției noastre, echipă condusă de Ilie Ciurescu, făcuse un mini-turneu pentru a filma aspecte ale vieții cotidiene din Iran și pentru a lua un interviu ayatollahului Khamenei. Interviul urma să se difuzeze în ajunul vizitei de stat la București. Era o procedură obișnuită de marcare a fiecărei întâlniri la nivel înalt, fie în țară, fie în străinătate. Totul se desfășura pe bază de reciprocitate, într-o manieră „încrucișată”. Când Nicolae Ceaușescu efectua vizite în altă țară, echipe ale TVR luau interviuri șefului statului respectiv, iar televiziunile naționale (publice) de acolo difuzau reportaje documentare despre România. Când un alt șef de stat vizita țara noastră, se proceda similar.

Chiar dacă – încă din momentul declanșării Revoluției Islamice (1978-1979) – cuvântul ayatollah circula frecvent și în România, atunci, în 1989, ca, de altfel și în prezent (2024) prea puțină lume de la noi știe „cu ce se mănâncă”. Sper că nu jignesc pe nimeni când precizez, pe scurt, că este un ierarh musulman șiit. Pentru ca o persoană să devină ayatollah trebuie să fie numită de un alt ayatollah, prin confirmarea faptului că acea persoană are maximum de cunoștințe religioase din doctrina islamică.

Întrucât Iranul a fost proclamat Republică Islamică, ayatollahii au rolul central conducător în stat. Ei controlează totul prin prisma modului în care se respectă Legea islamică Sharia. Cea mai înaltă autoritate în stat o are ayatollahul lider spiritual. Președintele Republicii este ales prin vot egal, direct și secret. În ceea ce îl privește, principala misiune vizează tot respectarea Legii islamice. Deocamdată, cred că este suficientă această scurtă prezentare.

Dacă mergem mai departe pentru a aprecia corect vizita șefului statului iranian la București în februarie 1989, se impune a sublinia că, atunci, ambele state se aflau într-o situație grea, deoarece sufereau, din plin, efectele unui dur proces de izolare internațională. Aveau nevoie ca de aer, ca de apă de relații externe cât mai extinse și mai consistente. De aici, importanța deosebită a preconizatului dialog la nivel înalt de la București.

Nouă, celor de la Actualități RTV, ni s-a indicat expres să acordăm o atenție specială câtorva idei de bază, un loc aparte în comentariile noastre și la toate momentele vizitei transmise în direct să punem accentul pe căile îmbogățirii tradițiilor, dar evitând numele șahului Reza Pahlavi, înlăturat de la putere în 1979. În centrul atenției trebuia să se afle colaborarea strânsă în grupul țărilor în curs de dezvoltare, simultan cu sublinierea semnificației politicii de nealiniere promovată de Iran. Totodată, ni s-a spus să evidențiem marile posibilități de cooperare economică și tehnico-științifică, precum și în domeniile cultural-sportive.

Era suficient să se ia în considerare „setea” lui Nicolae Ceaușescu de a avea contacte directe cu tot mai mulți șefi ai statelor lumii a treia, dar și cu cei din lumea capitalistă dezvoltată pentru înțelegerea uneia dintre laturile esențiale ale dialogului la nivel înalt româno-iranian. N.C. viza întărirea relațiilor cu toți cei care se pronunțau contra (cel puțin la modul declarativ) politicii de bloc, mai ales de bloc militar. Nu era nimic nou și special în toate acestea, însă particularitatea momentului consta, așa cum mai remarcam, în interesul comun de a ieși cât mai repede din izolarea internațională, începând cu soluționarea unor cerințe economice presante.

Incontestabil, relațiile cu Iranul au reprezentat un succes de seamă al politicii românești, un model de fructificare a experienței istorice în condițiile existente la mijlocul secolului al XX-lea.

Nu voi lua, deci, scurta retrospectivă de la Darius, ci de la momentele în care interesele ambelor state s-au întâlnit, așa cum au perceput corect conducătorii lor. Nu totul a fost fast, dar timpurile au scos la suprafață ceea ce era pozitiv. După ruperea contractelor oficiale în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, relațiile diplomatice dintre România și Iran s-au reluat în 1946, dar contactele politice și schimburile economice au rămas la un nivel modest în primii 15 ani de existență a Republicii Populare Române. Abia în ultimul an (1964-1965) al domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au devenit posibile contacte extinse. De la mijlocul anilor ʼ60, în timpul domniei Șahului Mohammad Reza Pahlavi, se înregistrează o dezvoltare remarcabilă a relațiilor diplomatice și, mai ales, economice, dintre România și Iran.

Venirea lui Nicolae Ceaușescu la Putere a marcat o etapă superioară în relațiile româno-iraniene. Liderul român a exprimat public dorința de a extinde schimburile economice dintre cele două țări, ca parte a proiectului său strategic de a promova dezvoltarea economică a României, inclusiv prin cooperarea cu țările lumii a treia. Încă din octombrie 1965, s-a ridicat legația României de la Teheran la rang de ambasadă, iar cu cea iraniană de la București s-a procedat identic.

Discuțiile preliminare de la Teheran referitoare la acorduri comerciale de anvergură au fos  antamate de premierul Ion Gheorghe Maurer. Șeful statului iranian a fost, de asemenea, interesat de dezvoltarea puternică a cooperării economice cu țara noastră, ca un mijloc de extindere a exporturilor și de obținere de mașini și asistență tehnologică pentru a stimula modernizarea țării sale. În 1966, el a efectuat o vizită oficială în România, a semnat primele Tratate economice între cele două țări, care acopereau importurile de mașini și echipamente industriale de către Iran și de țiței și bumbac brut de România. Următorul deceniu a fost marcat de extinderea constantă a comerțului și a cooperării tehnice. La rândul ei, România avea nevoie de resurse sporite de țiței pentru a sprijini industria petrochimică și instalațiile de rafinare în creștere rapidă. Primul transport de petrol iranian a sosit în România în 1968.

1967. Ceaușescu a vizitat Teheranul în 1967. Cu acel prilej, s-au încheiat acorduri care prevedeau colaborarea între fabricile de tractoare din Brașov și Tabriz și organizarea fermelor de bumbac din nordul Iranului. Asemenea aranjamente s-au dovedit profitabile pentru economia românească. Cei doi șefi de stat au ajuns la o înțelegere și asupra unui Tratat economic și tehnologic complex, prin care țara noastră acorda Iranului credite de 100 de milioane de dolari pentru achiziționarea de echipamente industriale românești și, în schimb, Iranul ne oferea țiței și bumbac la prețuri preferențiale.

Negocierile de la București din 1970 între cele două părți nu s-au finalizat, însă, conform intențiilor lui Nicolae Ceaușescu. Șahul voia să stimuleze capacitatea de rafinare a petrolului din propria țară. În consecință, a limitat exportul de țiței. De asemenea, și-a îndemnat partenerul să importe mai multe produse din bumbac procesat. În anii ʼ70, România importa autobuzele și microbuzele produse de Compania Națională a Iranului.

În ciuda unor dezacorduri, comerțul dintre cele două țări a crescut constant. La jumătatea deceniului al 8-lea importurile României din Iran au ajuns  la 300 milioane de dolari, din care aproape 90 la sută reprezenta țițeiul.

Revoluția Islamică din 1978 finalizată cu răsturnarea dinastiei Pahlavi în februarie 1979 a provocat o întrerupere a relației economice reciproc avantajoase dintre cele două țări. Drept urmare, România a înregistrat un deficit grav de petrol și a fost obligată să apeleze la alte surse, în special la Irak și Uniunea Sovietică.

Iranul a reluat exporturile de țiței în aprilie 1979. Un nou contract cu țara noastră prevedea un import de 2,5 milioane de tone țiței, în valoare de aproximativ 370 de milioane de dolari. România urma să livreze – în contrapartidă – cantități considerabile de produse alimentare și o mare varietate de articole necesare pentru revitalizarea industriei iraniene. Dar, între timp, s-a ivit o situație gravă: s-a declanșat războiul dintre Iran și Irak. În noile condiții, Nicolae Ceaușescu a manevrat cu multă abilitate între beligeranți pentru că dorea să apeleze la resursele petroliere ale ambilor.

Tocmai interesele economice au dus paradoxal la continuarea dialogului la nivel înalt româno-iranian. Declarațiile comune oficiale semnate de Nicolae Ceaușescu și ayatollahul Ruhollah Khomeini, iar mai târziu cu ayatollahul Ali Khamenei, au consfințit evoluția pozitivă de la o etapă la alta a raporturilor multilaterale româno-iraniene.