1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Prețul de neachitat al unității de fațadă

8 – 14 iulie

O AGONIE MEREU AMÂNATĂ. În zilele de sâmbătă și duminică, 9-10 iulie (luni nu apăreau ziarele), precum și marți, 11 iulie, presa română a reflectat, pe pagini întregi, desfășurarea consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia. La rândul ei, presa internațională a acordat largi spații acestui eveniment.

Fără îndoială, ceea ce se petrecuse la București în intervalul 7-8 iulie 1989, depășea ca importanță interesele fiecărui stat membru al OTV și ale organizației în ansamblu. Mai ales transformările din URSS. Polonia și Ungaria și-au pus amprenta (direct și indirect) asupra dezbaterilor, a documentelor adoptate, chit că a fost vorba mai mult despre aluzii, înțepături, achitarea unor „polițe”. O atenție aparte s-a acordat unor întâlniri bilaterale.

Prezența la București a liderului sovietic Mihail Gorbaciov a fost folosită de Nicolae Ceaușescu pentru a oferi, la 7 iulie 1989, împreună cu soția, un dineu în cinstea oaspeților. Basarabeanul Ceslav Ciobanu, participant în calitate de interpret al liderului sovietic, își amintea, mai ales, replica tăioasă pe care Mihail Gorbaciov i-a dat-o lui Nicolae Ceaușescu în timpul discuției centrate pe destinele socialismului în ambele țări și pe plan mondial:

„Eu am să te critic, căci, dacă eu nu o să-ți spun adevărul deschis despre ceea ce se întâmplă în România, nimeni altul, n-o va face. Doar Elena, soția ta, își permite luxul de a te critica”.

Tovarășa a fost nevoită să facă față întâlnirii cu Raisa Gorbaciova. A fost o întrevedere  a celor doi lideri, acompaniați de soții, despre care presa a scris că a marcat și împlinirea a 19 ani de la încheierea celui de-al doilea Tratat de prietenie între România și URSS. În agenda E.C. s-a consemnat exclusiv „dineu oferit. Tov. Raisa Gorbaciova” cu o durată considerabilă de la 20.10 la 0.45). Și acest fapt spune multe. Dacă nu s-ar fi simțit bine, ambele cupluri ar fi pus capăt „distracției” cu mult mai repede. În scurtul comunicat oficial s-a precizat ce anume s-a discutat în timpul dineului.

„Cei doi conducători au exprimat satisfacția de a se reîntâlni și a avea un schimb de păreri în probleme de interes comun și s-au informat reciproc în legătură cu o serie de aspecte ale preocupărilor interne. Au fost abordate, totodată, relațiile bilaterale, precizându-se că acestea se dezvoltă pe baza înțelegerilor convenite la nivel înalt. A fost exprimată hotărârea de a se acționa pentru amplificarea continuă a prieteniei și colaborării româno-sovietice, în interesul reciproc, al cauzei generale a socialismului, înțelegerii și păcii.”

O altă întâlnire bilaterală a prezentat un interes poate la fel de mare, precum cea cu liderul sovietic. Este vorba despre primul contact direct al lui Nicolae Ceaușescu cu noul conducător al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (PMSU) Reszö Nyers. Și în acest caz, laconicul comunicat oficial nu a lămurit prea multe lucruri. Iată textul cu pricina:

„S-a efectuat un schimb de păreri asupra problemelor bilaterale, subliindu-se necesitatea ca ambele părți să acționeze pentru dezvoltarea raporturilor dintre cele două țări, în interesul reciproc, al cauzei socialismului colaborării internaționale și păcii”.

Cine știa să citească printre rânduri a reținut, totuși, că s-au identificat divergențele și rămânea deschisă posibilitatea unor negocieri. De asemenea, un cuvânt-cheie a fost cel referitor la „socialism”. În condițiile din Ungaria „cauza socialismului” suna cam ciudat. Dar era vorba doar despre fotografia momentului, la 7 iunie 1989.

Când am privit imaginile de la masa dreptunghiulară amplasată în Sala Tronului, mi-am dat seama că marele absent era Janos Kadar. Liderul ungur decedase cu câteva zile în urmă. Nicolae Ceaușescu a transmis oficial condoleanțe. Despre relațiile liderului suprem român cu Janos Kadar am scris, și, cu siguranță, voi mai povesti câte ceva.

PE SCENĂ ȘI ÎN CULISE. Documentele Consfătuirii de la București erau ample, stufoase. Nu este cazul să mă refer pe larg la ele întrucât, cu unele mici modificări, conțineau frazele standard, uzate și – în bună măsură – ruginite. Așa că am convingerea că cititorul este mai degrabă interesat de pozițiile expimate de Nicolae Ceaușescu în noul și dramaticul context intern și internațional din vara anului 1989.

Am încercat să găsesc în Comunicat și Declarație măcar vagi urme din scrisoarea CC al PCR la care am mai făcut trimitere. N-am găsit. Reamintesc că în acea scrisoare se menționa, între altele:

„Comitetul Politic Consultativ ar trebui să-și axeze cu deosebire activitatea pe abordarea și discutarea problemelor de fond, esențiale, ale construcției socialiste din țările noastre (sublinierea mea – T.B.) ale conlucrării, în vederea dezvoltării economico-sociale, a ridicării nivelului de trai și de civilizație al popoarelor noastre, întăririi democrației socialiste și – în acest context – a asigurării capacității de apărare a țărilor socialiste. Acest Comitet – care ar urma să păstreze aceeași compoziție – să fie, totodată, deschis oricărui stat socialist european (sublinierea mea – T.B.) care dorește să participe la activitatea sa (…) În vederea întăririi caracterului democratic al Comitetului Politic Consultativ al țărilor socialiste din Europa (deci, se dorea neapărat înființarea și întărirea noii structuri – T.B.), propunem ca acesta să-și desfășoare activitatea pe principiul președinției prin rotație anuală. De asemenea, președintele Comitetului Militar să-și desfășoare activitatea prin rotație anuală, președinția fiind asigurată de fiecare țară participantă la acest organism (…) Numirea Comandantului-șef să se facă pentru o perioadă de 4-6 ani. În viitor îndeplinirea acestei funcții să se facă din doi în doi ani, sau chiar anual, prin rotație, din rândul ofițerilor superiori ai statelor membre (…) Pentru funcția de șef al Statului Major să se prevadă, ca și până acum, o perioadă de 4-6 ani. S-ar putea avea în vedere ca Șeful Statului Major să fie numit, de mai multe ori, din rândul ofițerilor sovietici (sublinierea mea – T.B.), dacă și guvernele celorlalte state vor fi de acord”.

Pe această temă, în lucrarea „România, 30 de ani în Tratatul de la Varșovia” sunt reamintite mai multe momente:

„Problema (era vorba despre o preconizată decizie privind prelungirea Tratatului, întrucât se apropia termenul de expirare de 20 de ani – T.B.) a fost abordată și în cadrul Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (12 februarie 1985) după care K.U. Cernenko, secretarul general al PCUS, a fost înștiințat (printr-o scrisoare) că «România s-a pronunțat și este pentru prelungirea valabilității acestui tratat», dar și pentru «desființarea concomitentă a celor două pacte militare – NATO și Tratatul de la Varșovia». Cu acel prilej, Nicolae Ceaușescu a propus prelungirea valabilității Tratatului de la Varșovia pe o perioadă de 10 ani, apoi pentru perioade de câte 5 ani, până la o durată totală de 20 de ani. În final, la 26 aprilie 1985, la Varșovia, a fost semnat Protocolul privind prelungirea Tratatului pe următorii 20 de ani și, ulterior, pe încă 10 ani”.

Să reținem, deci: N.C. a semnat ceva foarte diferit de ceea ce ar fi însemnat desființarea Tratatului, așa cum se lansase o legendă. Sigur, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. O confirmă tot lucrarea citată:

„Ideea desființării Tratatului de la Varșovia a fost abordată chiar din momentul constituirii acestuia, art. 11, al. 2 precizând că Tratatul urma să își înceteze valabilitatea în ziua în care în Europa s-ar fi încheiat un Tratat general-european de securitate colectivă, «lucru spre care părțile contractante vor tinde neîncetat». Chiar dacă nu au luat în calcul vreodată, în mod serios, părăsirea alianței, atât sovieticii, cât și românii au făcut numeroase declarații în acest sens. În timpul conferinței de la Geneva (27 octombrie – 16 noiembrie 1955), de exemplu, reprezentantul Uniunii Sovietice a propus, între altele, dizolvarea NATO, Uniunii Europei Occidentale și a Tratatului de la Varșovia. Peste mai bine de un deceniu (17 mai 1966) guvernul sovietic s-a pronunțat din nou, prin Nota de răspuns la Nota R.F.G., din 25 martie 1966, pentru «dizolvarea blocurilor militare, inclusiv a grupărilor militare opuse din Europa, NATO și Organizația Tratatului de la Varșovia».

La rându-i, la 12 august 1955, Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat lui A.L. Bradford, vicepreședintele Agenției United Press, că «dacă trupele străine aparținând statelor occidentale ar fi retrase din țările Europei apusene în limitele granițelor lor naționale, iar grupările create în Occident ar fi lichidate, situația din Europa s-ar schimba și ar fi înlăturată necesitatea Tratatului de la Varșovia, precum și a acelor măsuri de asigurare a securității care sunt prevăzute în acest Tratat. În aprilie 1964, prin Declarația CC a PMR se propunea «un pact de neagresiune» între Tratatul de la Varșovia și NATO, ca un pas spre desființarea acestora. Peste doi ani (mai 1966), Nicolae Ceaușescu avea să afirme că existența blocurilor și practica de a trimite trupe în alte țări reprezintă un «anacronism incompatibil cu independența și suveranitatea națională a popoarelor și cu relațiile firești dintre state». Cu prilejul sesiunii Marii Adunări Naționale (24-26 iulie 1967), generalul Ion Ioniță, ministrul Forțelor Armate, a declarat că România se pronunța «pentru desființarea Pactului agresiv NATO și, în același timp, a Tratatului de la Varșovia, în cadrul înfăptuirii securității europene». Ideea a fost reluată în 1969, când românii s-au pronunțat, din nou, pentru desființarea Tratatului de la Varșovia, concomitent cu NATO (această poziție, însușită de Comitetul Politic Consultativ al Tratatului, a fost reiterată în continuare – T.B.).

Discuțiile referitoare la schimbarea caracterului și a modului de funcționare a Tratatului de la Varșovia s-au intensificat din 1989. La 27 noiembrie 1991, președintele Ion Iliescu a semnat Decretul pentru supunerea spre ratificarea Parlamentului a celor două Protocoale semnate la Praga, la 1 iulie 1991, prin care Tratatul de la Varșovia își înceta existența.”

Cum se vede, doar atunci când se recurge la retrospective istorice pe bază de date certe devine posibil să se perceapă corect evenimente care au în „spatele” lor un trecut îndelungat, inclusiv contorsionat. Printr-o asemenea metodologie pot fi „descifrate” și alte elemente definitorii ale reuniunii de la București a CPC-OTV.