27 mai – 2 iunie
MEMORATORUL DE SERVICIU. Una dintre obligațiile șefului Cancelariei, Silviu Curticeanu, era aceea de a veghea la respectarea Constituției și legilor țării. Semnala șefului suprem orice acțiune ori inacțiune care constituiau încălcări ale actelor normative în vigoare. Așa, de exemplu, a atras atenția că, de multă vreme, nu se mai întrunise Consiliul de Stat, definit după modificarea Constituției în 1974, drept „organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naționale”. La rândul ei, Marea Adunare Națională era definită de Legea fundamentală drept „organ suprem al puterii de stat”. Dar, președintele ce era? „Șeful statului” și „comandantul suprem al forțelor armate”. Cam mulți „supremi”, la modul teoretic, pentru o țară nu prea mare. De fapt, prin prerogativele lui reale, Nicolae Ceaușescu era singurul „suprem”.
Ascultându-l pe Silviu Curticeanu, „liderul suprem” a convocat Consiliul de Stat, pentru ziua de 30 mai 1989.
Reunindu-se într-o ședință prezidată de Nicolae Ceaușescu, cu participarea miniștrilor, viceprim-miniștrilor, președinților Comisiilor permanente din Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat a adoptat Decretul privind unitățile agricole cooperatiste care făcuseră datorii din credite și dobânzi. Apoi, au început discuțiile în Comisii ale MAN (pentru industrie și activitatea economico-financiară, pentru agricultură, silvicultură și gospodărirea apelor, pentru învățământ, știință și cultură, pentru sănătate, muncă, asigurări sociale și protecția mediului, pentru consiliile populare și administrația de stat, cea constituțională și juridică). Printre subiectele abordate (care erau, de fapt, atribuții ale Marii Adunări Naționale), Consiliul de Stat a dezbătut calitatea producției la export, respectarea Legii legumiculturii, amenajarea bazinelor hidrografice, sistematizarea localităților rurale din județele Neamț, Satu Mare și Teleorman.
În consecință, repet, prin deciziile adoptate, Consiliul de Stat dubla atât Marea Adunare Națională, cât și instituțiile din sfera Executivului. Totodată, se impune a preciza că nimic nu-l împiedica și nu l-a împiedicat pe Nicolae Ceaușescu, în calitate de președinte al RSR, să semneze Decrete cu putere de lege pe toate temele dorite. Constituția prevedea următoarele atribuții principale ale președintelui țării (le reamintesc în siajul „ideatic” al întregului serial.
„1. Prezidează Consiliul de Stat;
În îndeplinirea atribuțiilor sale, Președintele Republicii Socialiste România emite decrete prezidențiale și decizii”.
Ce alte atribuții ar mai fi fost necesar să i se confere?
ONOR, COMANDANTULUI SUPREM. Era titlul unui cântec intonat continuu în emisiunile de Radio și la Ministerul Apărării Naționale în ziua de 30 mai 1989. Avusese loc ședința Consiliului Apărării Republicii Socialiste România” (denumirea oficială a forului abilitat să ia decizii în privința tuturor aspectelor legate de Armată, de industria de apărare, de aplicarea Doctrinei militare a țării), ședință convocată expres de Nicolae Ceaușescu.
Primul punct de pe ordinea de zi era astfel formulat: „Raport cu privire la îndeplinirea, în 1989, a prevederilor Directivei Comandantului Suprem pentru ridicarea pregătirii de luptă și politice a trupelor, creșterea capacității combative și de mobilizare, întărirea ordinii și disciplinei militare și contribuția armatei în economia națională”.
În intervenția sa, generalul-colonel Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, a recurs la un ton autocritic strident, recunoscând, între altele, că „nici noi, ministerul nu ne-am implicat suficient în toate problemele; controalele s-au făcut fără răspundere de organele centrale, de comandamentele din economie…”. Este de reținut că titulatura documentului și intervenția ministrului au menționat deseori „economia”, faptul că Armata era trimisă să efectueze lucrări care nu intrau în „obiectul” ei firesc de activitate, fiind angajată, practic, într-un proces permanent de muncă forțată. Aceste activități făceau parte din „pregătirea de luptă”? Când m-am referit – într-un „episod” anterior – la construcția Casei Poporului am relatat fapte concrete pe această temă. Acum, sugerez cititorului să se aplece asupra concluziei ministrului:
„Raportez, tovarășe Comandant Suprem, că nu ne-am întâlnit niciodată cu situații de genul acesta (era vorba despre „indisciplină”, despre acte considerate „grave” – T.B.) chiar și din partea unor cadre, atât la nivelul trupelor [cât și] până la nivelul unor comandanți de mari unități”.
Situațiile vizau, în foarte mare măsură, unitățile antrenate în activități din economie. În subtext, se aveau în vedere efecte ale nemulțumirii cvasigeneralizate că Armata lucra efectiv în industrie, construcție, agricultură, transporturi etc. fiind astfel sustrasă de la îndeplinirea misiunilor ei esențiale.
În amplul studiu „Armata Română în Revoluția din decembrie 1989” se menționează direct această nemulțumire ca una dintre explicațiile participării cvasitotale a militarilor din MApN, alături de populația civilă, la înlăturarea sistemului și regimului care purtase numele lui Nicolae Ceaușescu. Redau un fragment semnificativ:
„Multiplele privațiuni pe care le-au suferit ani și ani de zile ofițerii, maiștrii militari, subofițerii, situațiile nu o dată umilitoare la care au fost supuși pe șantiere – făcând lucruri în afara profesiei pentru care se calificaseră – au marcat puternic moralul, fizionomia și condiția lor de cadre militare, au provocat rezistență surdă (mai ales printre ofițerii tineri și de vârsta medie, angrenați cel mai mult în activitatea economică). Înșiși soldații simțeau o profundă insatisfacție că, în loc să se instruiască cu arma în mână, pentru apărarea țării, erau puși să lucreze «la lopată», de multe ori în condiții inumane, extrem de grele și periculoase”.
În ceea ce privește bugetul Apărării, în intervalul 1982-1989, autorii cărții menționate, au precizat că au scăzut cheltuielile specifice pentru pregătirea militară de la 1,79 la sută din venitul național la 1,23 la sută.
Dacă revenim la industria de apărare, în general, se impune a constata că în procesul de achitare a datoriei externe s-a produs mult și în ritmuri accelerate, pentru export, astfel încât s-a menținut această tendință – cel puțin – de-a lungul întregului an 1989. Indicațiile comandantului suprem vizau, mereu și mereu, creșterea exportului de armament. Nu conta că unele livrări aveau șanse minime să fie plătite (mă refer la statele în curs de dezvoltare și la așa-numitele „Mișcări de Eliberare Națională”), ci doar voința lui N.C. de a se livra cât mai mult armament la export. Doctorul în istorie Petre Opriș – care a studiat aprofundat această temă – a menționat că la 31 decembrie 1989 se aflau în stocurile destinate exportului (nu existau contracte pentru toate cantitățile respective) nu mai puțin de 3.200 rachete antitanc „Maluitka” (valoare: 16,1 milioane dolari), 102 piese de artilerie (12 milioane dolari), 2.552 aruncătoare de grenade antitanc (3,8 milioane dolari), 883 mitraliere antiaeriene (15,6 milioane de dolari), 364.190 lovituri de artilerie (102 milioane dolari), muniție și alte „accesorii”, în total de 207 milioane dolari. Atât volumul de producție, cât și diversitatea armamentelor sunt concludente pentru ceea ce însemna, în 1989, industria de apărare a României.
Lasă un răspuns