1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Proclamarea „primului oraș liber din România”

ORGANIZAREA NEORGANIZATĂ. În dimineața zilei de 20 decembrie, rând pe rând, cei care lucrau în întreprinderile industriale din Timișoara au ieșit, din nou, în curțile interioare pentru a-și declara adeziunea la greva generală. Părea că pretudindeni acționa o structură clandestină organizată. Însă, în fapt, se extindea o stare de spirit specifică situațiilor cu adevărat revoluționare. Formularea de revendicări a precedat ieșirea în stradă a coloanelor de salariați timișorerni. Informată, Elena Ceaușescu a cerut imperativ organizarea de contramanifestații ale „muncitorilor conștienți”, dar în realitate ale unor activiști de partid și militari din MAI (îmbrăcați în civil) infiltrați în rândurile demonstranților. Bineînțeles, așa ceva nu mai era posibil. Coloanele de manifestanți se îndreptau, în forță, spre centrul orașului. S-au format două grupuri masive, cu ținte spre Piața Operei și spre Județeana de partid.

Nu mai este cazul să reamintesc nici măcar principalele momente premergătoare declarării „orașului liber”. S-au scris memorii, s-au publicat documente, inclusiv fotografii; mai mult decât atât, cu diverse aparate – particulare și ale Securității – s-au filmat scene dintre cele mai elocvente ale revoltei timișorenilor.

Constituirea „Frontului Democratic Român” și discuția care au avut loc între liderii revoluționarilor și tandemul format din Constantin Dăscălescu și Emil Bobu (trimiși la Timișoara de Elena Ceaușescu pentru „rezolvarea situației”) au pecetluit acțiunea de masă care și-a găsit expresia în adoptarea unei rezoluții care a conținut următoarele puncte:

„0. Demisia Guvernului.

1. Cine a dat ordin să se tragă.
2. Numărul morților,
3. Numărul răniților.
4. Câți sunt arestați.
5. Unde sunt morții, să-i înmormântăm.
6. Trnsmisiune în direct la radio.
7. (De emoție cifra 7 a fost scrisă, dar nu a continuat nicio revendicare, T.B.).
8. Lista Comitetului cetățenesc să fie publicată la radio (mai este ceva greu descifrabil, care pare a fi «…și la Consulatul Yug.», dar nu putem fi siguri).
9. (Lista să fie publicată) și în presă.
10. Copiii de la Catedrală.
11. Doliu național.
12. Demisia… (probabil demisia lui Nicolae Ceaușescu, dar – probabil – nu au avut curajul să scrie).
13. Televiziune, radio.”

CÂNTECUL DE LEBĂDĂ. Este cât se poate de concludent că, în după-amiaza zilei de 20 decembrie 1989, când s-a întors din Iran – unde a fost în calitate de reprezentant al TVR la vizita lui Ceaușescu – Ilie Ciurescu mi-a spus, aproape cu lacrimi în ochi, că „orice se poate accepta, numai să se tragă asupra propriului popor, NU”.

La puțin timp după întoarcerea din Iran a lui Nicolae Ceaușescu mi s-a comunicat (în jurul orei 17) că ediția Telejurnalului din acea seară (care, de regulă, începea la ora 19) va fi deschisă cu o transmisie directă din studioul de televiziune de la CC al PCR.

Așteptam, cu toții, să auzim declarația – care mi se părea normală, obligatorie, în condițiile date – adică prezentarea demisiei, anunțarea unor schimbări radicale în conducerea partidului și a statului și definirea unei orientări politice în consonanță cu „vântul schimbărilor”. Veștile de la Timișoara nu lăsau loc pentru alternativă la asemenea gesturi, dacă nu de onoare cel puțin ale unui om capabil să sufere sincer că au murit semeni din cauza lui, la ordinul lui, oameni din poporul lui.

Nu știam că la acea oră se desfășura o teleconferință, pe care a ascultat-o direct și Constantin Petre. La revenirea lui la Televiziune, directorul general a comunicat, într-un grup restrâns – din are am făcut parte – spusele lui Ceaușescu în acea teleconferință. Oricum, după transmisia directă a discursului de la ora 19,00, se spulberaseră toate speranțele noastre naive. Cum, în acele ore, era de serviciu colega Anca Iordănescu (aveam totală încredere în ea), i-am împărtășit gândurile. Simțeam nevoia să mă confesez, nu mai eram în stare să aștept până să ajung acasă. Și, în plus, extrem de imporant, aveam obligația să îmi menajez soția. La 19 decembrie 1989 o scosesem din spital după o foarte grea operație la Institutul Oncologic. O boală necruțătoare, extinsă și la noi în țară ca efect al dezastrului de la Cernobîl (a fost afirmația doctorului Andrei Marta, care a operat-o), a lovit-o cumplit și ne-a lovit pe toți cei din familie: cancer la sân. O boală care avea să-i fie fatală.

Potrivit unei dispoziții înscrise în regulamentele TVR, în timpul transmisiilor directe cu participarea lui N.C., în regia Studioului 5 (unde se centralizau emisiunile în vederea difuzării lor) era obligatorie prezența unui director general adjunct, a redactorului-șef de la Actualități (și, eventual, a unuia dintre adjuncți), a redactorului-șef de la Direcția de coordonare a programelor. Așa că am urmărit mesajul din Studioul 5 și am trăit aceleași sentimente care i-au marcat pe toți cei de față și pe cei mai mulți dintre telespectatorii de la acea oră. Eram de-a dreptul stupefiați că N.C. n-a găsit de cuviință să exprime, fie doar prin câteva cuvinte, amărăciunea, părerea de rău, să-și asume grava răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat cu victimele represiunii armate, să adreseze condoleanțe rudelor celor care au murit, să manifeste compasiune pentru răniți, pentru toți ce au avut de suferit. Cât despre demisie, că să mai spun? Aveam încă o dovadă cât se poate de clară a faptului că N.C. pierduse complet contactul cu adevăratele stări de fapt și de spirit din țară. Nici măcar nu-și dădea seama cum puteau fi receptate apelurile lui la continuarea „operei” de construcție a socialismului în casele lipsite de căldură, în familiile care n-aveau ce pune pe masă.

Un moment tragi-comic s-a petrecut în timpul transmisiei mesajului lui N.C. Secretara redacției, Gabriela Bidu (mama cunoscutului ziarist postdecembrist Andrei Bădin) m-a chemat la telefon și mi-a cerut să vin repede în biroul meu (adică să parcurg o distanță de aproape jumătate de kilometru) pentru că mă căuta Eugen Florescu (fost senator PRM în legislatura 2000-2004), fost șef adjunct al Secției de presă a CC și, la data respectivă, consilier al lui N.C. pe probleme de presă. Bineînțeles, nu puteam părăsi regia Studioului 5. I-am spus ca E.F. să-mi telefoneze acolo unde mă aflam sau să-i comunice ei despre ce era vorba. După un minut-două, Gabriela mi-a adus la cunoștință că Eugen Florescu îmi poruncea să comunic celor din Studioul de la CC să îndrepte stema de pe decor, deoarece era într-o poziție… câș. În afara faptului că, în timpul transmisiei directe, o asemenea „operațiune” ar fi fost văzută de toată lumea, mi s-a părut că nu se putea o ilustrare mai bună a zicalei cu „țara arde și baba se piaptănă”.

Ecoul mesajului lui Nicolae Ceaușescu a fost, previzibil, predominant negativ, fapt confirmat în zilele următoare de evenimente decisive, radicale.

Ceea ce intriga în mod deosebit era implicarea Armatei în represiunea internă. Starea de spirit a militarilor mi-a fost transmisă – în acele zile – și de colonelul Stelian Dragne, șeful emisiunilor Radio-TV pentru Armată. El insista asupra faptului că nu intra în atribuțiile Armatei păstrarea ordinii publice și exprima serioase îndoieli în legătură cu existența unei amenințări reale de ordin militar la frontierele României. Mai ales două fapte – despre care s-a știut, evident, mai târziu – au atestat cele spuse de Dragne (aveam relații prietenești, venea deseori în biroul meu, îmi procura, începând de la mijlocul anilor ʼ80, o sumedenie de cărți, în special traduceri ale unor studii de istorie națională și universală, cărți care nu intrau în circuitul public).