1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Pseudogazetăria nu era un apanaj autohton

5 – 11 august

MIJLOACE ADECVATE SCOPULUI. Am mai remarcat frecvența tot mai „slabă” a situațiilor în care Nicolae Ceaușescu a fost solicitat să acorde interviuri unor publicații din străinătate. Când se mai ivea o împrejurare de acest fel, presa centrală rezerva spații generoase unor astfel de „mărturii” despre „interesul deosebit”, despre „unanima apreciere de care se bucură liderul suprem român în întreaga lume”.

Interviul apărut în acel august „fierbinte” fusese dat publicației „Tucuman” din Turcia, un ziar situat departe de primul eșalon al presei din Istanbul și Ankara.

De fapt, nu erau interviuri, ci o succesiune de întrebări și răspunsuri, reacțiile ziaristului străin la spusele lui N.C. fiind, cu desăvârșire, absente. Nici măcar completări nu i s-au cerut „interlocutorului”.

Din formulările la care a recurs ziaristul turc, apărea limpede că răspundea unei comenzi, poate și a redacției, de a-l prezenta pe Nicolae Ceaușescu într-o lumină cât mai favorabilă.

Textul cu pricina era lung, începea pe trei coloane în deschiderea ziarului și continua în interior pe alte trei coloane; pe total, acoperea mai bine de o pagină de ziar format mare.

Nicolae Ceaușescu a răspuns la opt întrebări. Ele au vizat relațiile româno-turce (era să spun „tradiționale”, chiar „seculare”), succesele României în construcția socialistă, modernizarea țării „în special în mediul rural”, modul de soluționare a problemelor lumii contemporane și rolul pe care Turcia îl are în aceste demersuri. Ceva mai banal, mai plictisitor nici că se putea. Rețin, totuși, o întrebare din motive care nu trebuie (cred) prezentate:

„Vă rog, stimate domnule președinte, să-mi permiteți să mă alături celor ce subliniază că personalitatea dumneavoastră este bine cunoscută în întreaga lume. Este deosebit de plăcut să vă pot spune că răspunsurile dumneavoastră îmi oferă prilejul de a constata, încă o dată, că, într-adevăr, sunteți un mare cunoscător și în profunzime al tuturor problemelor care preocupă omenirea de astăzi. Pornind de la această constatare, aș dori să cunosc considerațiile dumneavoastră cu privire la faptul că, în ultima perioadă, în unele țări socialiste se constată unele preocupări de perfecționare a societății și conducerii socialiste. Ce apreciere dați dumneavoastră acestor preocupări?”

Mă abțin să evaluez „profesionalismul” dovedit de o asemenea întrebare. Ce se aștepta să spună Nicolae Ceaușescu când „mingea i se ridica, din nou, la fileu”? A reluat pe larg, minute în șir (pe mai bine de o coloană de ziar de sus până jos) povestirile despre reformele pe care le-a inițiat în România și a „tunat” împotriva celor care vor să „reinstaureze capitalismul”, în special prin „privatizări”.

Am acordat atenție așa zisului interviu din foarte multe motive pur gazetărești și ca „punct de plecare” spre relevarea unor practici care prezintă nu numai un interes istoric, ci face trimiteri și la lumea mass-media din zilele noastre (2024).

RECURS LA METODĂ. Am avut „prilejul”, vorba ziaristului turc, să cunosc direct modalitățile prin care se ajungea la momentul primirii la Nicolae Ceaușescu a gazetarilor străini pentru interviuri. Este vorba despre constatări personale completate și reconfirmate de documente de arhivă. Sunt convins că nu este lipsit de interes să sintetizez, în acest sens, operațiuni complexe, unele de lungă durată și cu implicații multiple. În fond, am în vedere câte ceva din „culisele” exercitării Puterii în acel an teribil, 1989. Un „instrument” greu de subapreciat a fost presa de peste hotare dispusă să facă jocul liderului suprem român.

În primul rând, se desfășura o operațiune de marketing, prin studierea pieței mass-media din țara luată în vizor. Ambasada și lucrătorii din „serviciile” sub acoperire, inclusiv corespondenții români (puțini) acreditați oficial, investigau publicațiile și, implicit, ziariștii care ar fi fost interesați să obțină un interviu de la Nicolae Ceaușescu. Era exclusă din start posibilitatea ca alt lider de la București să poată acorda asemenea interviuri.

În continuare, se trecea la o „ofensivă a șarmului”, adică la seducerea potențialului intervievator. Bineînțeles, au fost și cazuri în care inițiativa a aparținut unor redacții, unor gazetari, însă față de astfel de „excepții” s-a manifestat prudență deoarece, în majoritatea lor, adoptaseră poziții foarte critice față de regimul existent în România.

Când se „bătea palma”, solicitantul se adresa oficial Ambasadei României din țara respectivă, care o remitea de urgență Centralei de la București (MAE). De aici se trimitea, tot cu maximă operativitate, Secțiilor CC al PCR abilitate să se ocupe cu astfel de treburi, cea de Relații Externe și cea de Propagandă și Presă. Pe tot acest parcurs se completa un Dosar relativ voluminos (am văzut și studiat câteva „mostre”) în care se prezentau publicația și ziariștii solicitanți, cu accent pe antecedentele lor, cu orientările politice aferente și cu un aviz, favorabil de regulă. Dosarul ajungea la Cancelaria CC al PCR, era înregistrat și, apoi, pus pe biroul lui Nicolae Ceaușescu. Rezoluția acestuia se limita la un „Da” sau „Nu” (mai rar); motivarea deciziilor nu a apărut, cel puțin în dosarele pe care le-am văzut.

Când toată această procedură se încheia, se stabileau, prin diverse modalități, întrebările care urmau să fie adresate lui Nicolae Ceaușescu sau, în cel mai rău caz, se enunțau temele avute în vedere pentru formularea unor întrebări. Se convenea și asupra faptului dacă erau admise întrebări suplimentare „spontane” sau comentarii „pe fază” ale intervievatorului. Asemenea situații au fost – la rândul lor – rare.

Evident, se discutau, în prealabil, și alte „chestiuni”, inclusiv de natură pecuniară, pentru că – nu-i așa? – munca de calitate se cerea răsplătită corespunzător. Să mai reținem un fapt. În condițiile în care nu numai unele întrebări, ci chiar răspunsuri nu erau pentru „uz intern”, fragmentele respective erau tăiate și, prin urmare, nu apăreau în presa autohtonă. Deocamdată, atât. Voi reveni în alt episod cu o relatare despre interviul acordat de N.C. pentru revista americană „Newsweek International”, un moment cu „cântec”.