1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Pseudoparlamentarismul la apogeul formalismului cu ștaif

23-29 octombrie

IMPOSIBILA ADAPTARE LA SCHIMBĂRI. Ceea ce s-a întâmplat în acele zile ale sfârșitului de octombrie în parlamentele țărilor „socialiste” din jurul României indicau, fără urmă de îndoială, accentuarea unei tendințe ireversibile: trecerea la exercitarea unui mandat democratic. Am reamintit orientarea tot mai pronunțată a parlamentelor din Ungaria, Polonia, URSS și chiar din Bulgaria, RDG și Cehslovacia de a adopta legi care atacau înseși bazele juridice ale sistemelor totalitare. Până și în această conjunctură, nimeni nu se aștepta ca Marea Adunare Națională (MAN) a RSR să-și schimbe „bunele obiceiuri”.

De multă vreme nu mai fusesem în Palatul de pe Dealul Mitropoliei tocmai din pricina lipsei de interes față de MAN, lipsă justificată de formalismul cras al lucrărilor „organului suprem al puterii de stat” (art. 42 al Constituției RSR, în vigoare în 1989). În perioada postdecembristă am strâns un material documentar consistent pentru un posibil studiu amplu intitulat (provizoriu) „Reporter parlamentar”. Îmi propuneam să public numeroase amintiri despre modul în care am relatat, începând din anul 1950 și terminând cu anul 2000, despre activitățile parlamentare în calitate de ziarist de Radio și TV (și după 1989 de ziarist la „Economistul”) „la fața locului”. Am făcut o „pauză” între anii 1973 și 1990 din motivele expuse într-un episod anterior. Ei bine, la 27 octombrie 1989, m-am decis să revin în Palatul MAN, deoarece eram curios să văd, fără intermediari, ce atmosferă domnea în rândurile „aleșilor poporului”, inclusiv prin convorbiri cu unii dintre ei pe care îi cunoșteam tot din activitatea jurnalistică.

M-am așezat pe o strapontină din ultimul rând, lângă ușa Aulei, astfel încât să pot ieși fără să fiu văzut din loja în care se aflau N.C. și E.C. Mă refer la loja din dreapta Aulei. Ordinea în care erau „amplasați” membrii plini ai CPEx (nu alfabetică) indica, totdeauna, gradul de grație și de disgrație de care se „bucurau” din partea Cuplului prezidențial. Manea Mănescu și Gogu Rădulescu (membri ai CPEx) se aflau în loja din stânga, cea rezervată Consiliului de Stat. Lojile nu erau spațioase, așa că ocupanții lor se înșirau pe două rânduri de scaune. I-am studiat, în special, pe cei din rândul al doilea atunci când se aplauda, iar deputații din mijlocul Aulei se ridicau în picioare pentru a ovaționa. Blazarea celor din rândul al doilea al lojei era „bătătoare la ochi”.

În pauze am stat de vorbă cu mai mulți deputați, în majoritatea lor muncitori în mari întreprinderi industriale și conducători de CAP-uri și IAS-uri. Toți erau îmbrăcați „la patru ace”, în costume de culoare închisă, produse, parcă, de același croitor; nu se simțeau în largul lor nici în cămășile albe, călcate și scrobite și nici cu cravatele standard. Li se impusese o ținută „ștaif” neconsonantă cu statutul lor real. M-a surprins că mulți nu s-au sfiit să-mi mărturisească necazurile, disconfortul provocat misiunea lor exclusiv de aplaudaci care le era impusă și de cuvântări-raport despre succese „umflate”, dacă nu chiar inventate în întregime.

O AMÂNARE CU „CÂNTEC”. De regulă, sesiunile MAN din luna octombrie adoptau planurile și bugetele pentru anul următor. Astfel, pe ordinea de zi și a sesiunii din octombrie 1989 la care asistam erau înscrise proiectele respective. De altfel, așa-numitul Raport prezentat de primul-ministru Constantin Dăscălescu a conținut referiri numeroase la planurile și programele pentru anul 1990. La rândul lor, aproape toți cei care s-au perindat la tribuna MAN și-au luat angajamente „mobilizatoare în vederea îndeplinirii exemplare” a obiectivelor care reveneau entităților reprezentate de ei din proiectele de plan pentru anul următor.

Dar, după toate acestea, cu jumătate de gură, președintele MAN, profesorul Nicolae Giosan, a anunțat că dezbaterea proiectelor de plan și de buget pentru 1990 se amână pentru o altă sesiune, fără să precizeze nici motivul și nici data.

Lucrările nu se puteau încheia (totuși) fără adoptarea măcar a unei legi sau a unei hotărâri. Așa că, s-a votat doar Programul de autoconducere și autoaprovizionare pe 1990, adoptat de Plenara lărgită a CC al PCR. Absurdul situației rezulta din faptul că prevederile Planului unic, precum și ale Legii dezvoltării agriculturii pentru anul 1990 (repet: înscrise pe ordinea de zi) urmau să constituie baza materială și financiară tocmai pentru a se asigura resursele necesare îndeplinirii Programelor de autoconducere și autoaprovizionare. Prin urmare, ordinea de prioritate (secvențialitatea) era alta, pe primul loc situându-se stabilirea obiectivelor Planului unic, de care depindea fondul de marfă pus la dispoziția populației, atât ca dimensiuni, cât și ca sortimente. Cu toate acestea, vorbitorii au ținut, la unison, să remarce realismul Programelor de îmbunătățire a aprovizionării populației.

Ce se întâmplase în „culise”? Am aflat despre ce a fost vorba de la prietenul Ionel Desmireanu, directorul Institutului de planificare de pe lângă CSP. În preajma sesiunii MAN, Nicolae Ceaușescu s-a apucat să revizuiască „din temelii” proiectul Planului unic și proiectul Bugetului de stat pe anul 1990, considerând că economia românească are un potențial mult mai mare comparativ cu ceea ce se prevăzuse până atunci în respectivele proiecte. Culmea era că toate dezbaterile referitoare la documentele pregătite pentru Congresul al XIV-lea conțineau nivelurile indicatorilor de plan care urmau să fie „îmbunătățite”. Atunci, ce anume se dezbătea? Cifre fictive, cote de producție și de comercializare lipsite de fundamentare (citește: de aprobarea liderului suprem)?

Când vorbesc despre formalism am în vedere și amânarea „cu cântec” comisă la Marea Adunare Națională. De data aceasta, se impune, însă, o completare: aveam de-a face cu un formalism însoțit de o adevărată harababură legislativă și administrativă provocată tocmai de cel care, potrivit Constituției, avea 14 atribuții principale, între care, pe locul 3, se situau exact cele care includeau „măsuri de importanță deosebită”.

Tot în legătură cu Legea fundamentală se cuvine să reamintesc ce se stipula la art. 76: „Președintele Republicii Socialiste România prezintă periodic Marii Adunări Naționale dări de seamă asupra exercitării atribuțiilor sale și asupra dezvoltării statului”. Precizez că, din 1974, când a fost ales Președintele RSR și până la 22 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu nu a prezentat o astfel de dare de seamă.