1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Repere ale unei controverse fără sfârșit

INFORMARE… INFORMALĂ. În istoriografia autohtonă, datei de 1 decembrie 1989 i se atribuie, înainte de toate, un „merit” neobișnuit: a fost ziua în care N.C. a fost „privilegiat” prin primirea informației conform căreia Securitatea deținea date strict secrete referitoare la agenda discuțiilor dintre George Bush și Mihail Gorbaciov, cu prilejul întâlnirii lor, în Mediterana, lângă coastele Maltei. Este vorba despre Nota olografă pe care șeful DSS, generalul Iulian Vlad, i-a remis-o lui Nicolae Ceaușescu, document considerat de analiștii „de serviciu” drept o culme a performanțelor spionajului românesc, capabil să „penetreze” până și în cercurile cele mai înalte de la Moscova (cel puțin) și de la Washington.

Generalul Vlad menționa că la întâlnirea din Malta vor fi discutate, cu prioritate, probleme legate de „redefinirea sferelor de influență și elaborarea unei strategii comune, care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaționale”. În același timp, șeful DSS preciza că liderii celor două superputeri vor examina strategii de influențare mai puternică a țărilor care nu aplică reforme, cu referire directă la China, Cuba și România. Bush urma să-i propună lui Gorbaciov să exercite presiuni economice asupra acestor țări, mai ales prin diminuarea livrărilor de minereu de fier, țiței și gaze naturale.

Era de presupus că, primind Nota, Nicolae Ceaușescu „și-a râs în barbă”. În afară de scrisoarea de la Gorbaciov (prezentată într-un episod anterior), avusese la dispoziție zeci și zeci de texte din presa internațională în care se „dezvăluiau” infinit mai multe „secrete” despre apropiata întâlnire Gorbaciov – Bush, comparativ cu Nota generalului Vlad. De asemenea, ambasadorii români de la Moscova și Washington, Ion Bucur și, respectiv, Ion Stoichici, au remis MAE de la București informații pertinente tot în legătură cu temele care urmau să fie examinate la întâlnirea de la Malta. Într-o asemenea telegramă, trimisă de la Washington, se arăta că George Bush s-a referit la întâlnirea cu Gorbaciov sub semnul dorinței șefului administrației americane de a încuraja procesele transformatoare din URSS și Europa de Est. El a făcut trimitere la vizitele întreprinse în vara anului 1989 în Polonia și Ungaria, când a emis public aprecieri deosebit de favorabile privind evoluția reformelor din aceste două țări.

Șeful Casei Albe preciza:

„SUA doresc ca restructurarea, deschiderea și celelalte măsuri cu caracter de reformă în URSS să reușească pe deplin”. În ceea ce privește situația din România, a fost pus în circulație în perioada postdecembristă, documentul potrivit căruia Bush declara: „Aș dori să văd unele acțiuni și în această țară. Am trimis în România un nou ambasador, Alan Green (…) L-am trimis în România pentru că este un om ferm și intransigent, ce cunoaște bine părerile mele despre democrație și libertate”.

Alen Green urma să prezinte, la 6 decembrie 1989, scrisorile de acreditare și, odată cu acestea, să remită punctul de vedere al lui Bush referitor la situația din țara noastră, în special în legătură cu nerespectarea drepturilor omului.

Misiunea noului ambasador american fusese precedată de un Mesaj al lui George Bush, adresat direct lui Nicolae Ceaușescu. Îl redau integral.

„Stimate domnule președinte,

Mi s-a adus la cunoștință că Mircea Răceanu (era vorba despre înaltul funcționar din Ministerul de Externe care devenise spion american încă de la mijlocul anilor ʼ70 din secolul trecut, arestat – în flagrant – la 31 ianuarie 1989 – T.B.), care o perioadă îndelungată a fost specialist pentru relațiile cu Statele Unite ale Americii în Ministerul Afacerilor Externe al României, a fost judecat, găsit vinovat față de acuzațiile ce i-au fost aduse și condamnat la moarte.

Ca un gest umanitar, vă solicit să excludeți posibilitatea aplicări sentinței capitale în acest caz.

Cu sinceritate,,

George Bush”

Mesajul a fost remis personal lui Nicolae Ceaușescu de Larry Napper, însărcinatul cu afaceri al SUA la București. După încheierea scurtei audiențe, N.C. a ordonat să se comunice părții americane că Mircea Răceanu nu va fi executat.

Sigur, tema relațiilor româno-americane în faza finală a sistemului și regimului antedecembriste merită o atenție specială. Nu am posibilitatea s-o dezvolt în serialul de față care – și așa – tinde să capete dimensiuni considerabile. La unele aspecte m-am referit atunci când am evocat întâlnirea Ceaușescu – Kissinger de la București din 1974. Mesajul lui Bush, după cum scria în memoriile lui, ambasadorul Green – nu lăsa loc de dilemă în privința evaluării lui N.C. drept „ultimul stalinist din Europa”. Acestea sunt, deci, elemente ale contextului autohton în care avea să se desfășoare întâlnirea americano-sovietică la nivel înalt din Malta.

DRUMUL ÎNTORTOCHIAT SPRE ADEVĂR. S-au publicat tone de cărți despre discuțiile de la bordul navei „Maxim Gorki”, ancorată în Golful Marsaxlokk, la circa 8 km de capitala Valeta. Pe faleza orășelului am văzut, în timpul unei vacanțe în Malta, Memorialul ridicat în amintirea întâlnirii din zilele de 2-3 decembrie 1989. Atrăgeau atenția – după menționarea numelor celor doi lideri – cuvintele „Sfârșitul Războiului Rece”, scrise în engleză și rusă. Este de discutat dacă, atunci, s-a pus capăt acelui „Război”, declanșat încă din 1945, la Conferința de la Postdam (după unii autori, chiar din 1917, odată cu cucerirea Puterii de către bolșevici în Rusia), dar nici această temă nu poate face obiectul demersului meu publicistic în momentul de față. Faptul că, în anterioare lucrări memorialistice, m-am referit, pe larg, la „Momentul Malta” mă scutește, într-o oarecare măsură, de obligația de a mă ocupa, pe spații largi, de acel eveniment cu o arie de influență planetară (și de lungă durată). În ceea ce privește România, s-a făcut și se face, în continuare, foarte mult caz, nu atât din perspectiva unei reale cotituri în istoria relațiilor internaționale, cât mai ales în ceea ce privește „soarta Ceaușeștilor” și, în subsidiar, în legătură cu răsturnarea sistemului și regimului pe care îl patronau în cel mai autentic stil neofeudal.

Mulți istorici autohtoni (demni de acest calificativ) s-au referit la întâlnirea de la Malta în lucrări de substanță, dar după ce am citit zeci de volume pe această temă am ajuns la concluzia că, în România, cercetările dr. Constantin Corneanu au relevat, într-o convingătoare manieră documentară și interpretativă, elementele esențiale, demne de a fi reținute pentru o înțelegere corectă a ceea ce s-a discutat și s-a decis acolo, pe un vas sovietic. Anticipez cu următoarele considerații ceea ce voi dezvolta în câteva episoade viitoare:

„Memorialistica referitoare la summit, precum și stenogramele discuțiilor dintre cei doi lideri, relevă faptul că dialogul s-a axat pe problematica generată de încheierea tratatelor START și asupra forțelor convenționale din Europa, în 1990, asupra situației Americii Centrale, a reunificării germane, a controlului armamentelor, cu precădere cel naval. În cadrul întrevederii dintre cei doi lideri, în particular, aveau să discute situația Statelor Baltice (Letonia, Estonia și Lituania). Secretarul general sovietic a comunicat să URSS va lua în calcul orice soluție politică care vine în întâmpinarea intereselor reciproce, însă nu va tolera secesiunea în spațiul URSS. Președintele SUA a declarat că americanii nu se vor implica în comentarii în legătură cu acest subiect, deoarece nu dorea să creeze «probleme mari» Uniunii Sovietice, însă numai în cazul în care promisiunea repetată a lui Mihail S. Gorbaciov că nu se va face uz de forță rămânea valabilă.

Discuțiile de la Summit-ul sovieto-american din Malta l-au convins pe Mihail S. Gorbaciov de faptul că «politica lui de slăbire a strânsorii împotriva Europei Răsăritene nu  va elibera forțe contrare, eventual distrugătoare din această zonă, astfel încât «vest-europenii» nu vor fi în stare să înfrângă și să controleze singuri aceste forțe» și va fi nevoie de ajutorul Statelor Unite. Referindu-se la «problema germană», Mihail S. Gorbaciov a declarat: «În ceea ce privește problema Germaniei, am o politică prudentă și precaută». Ghennadi Gherasimov, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sovietic, avea să afirme la finalul Summit-ului: «Am înmormântat Războiul Rece pe fundul Mării Mediterane». Alexandr Alexandrovici Bessmertnîi, fost ambasador al Uniunii Sovietice la Washington și, mai apoi, ministru de Externe al URSS, avea să-și amintească: «Dacă n-ar fi fost Malta, Uniunea Sovietică n-ar fi renunțat niciodată așa de ușor la controlul asupra Europei răsăritene și a țărilor baltice».

Summit-ul de la Malta l-a determinat pe președintele Bush să structureze politica externă a Statelor Unite față de URSS pe patru principii: 1. Să-l ajute pe Gorbaciov să rămână la putere; 2. să-l mențină pe făgașul «reformei», indiferent cât de vag ar fi fost definită aceasta; 3. Să realizeze înțelegeri favorabile pentru Statele Unite, care ar fi mult mai greu de obținut cu un regim mai dur la Kremlin; 4. Să nu facă nicio concesie care să dăuneze Statelor Unite, în cazul în care Gorbaciov ar fi brusc răsturnat de la putere de tradiționaliștii sovietici. (…)

O radiografie a stenogramelor de la Summit-urile Marilor Puteri, a memoriilor participanților la acele evenimente, devenite de acum istorie, precum și alte numeroase izvoare documentare, relevă faptul că România socialistă nu a existat ca subiect în sine pe agenda diplomatică a Marilor Puteri în acel sfârșit de an 1989 (sublinierea mea – T.B.). Prezentul și viitorul ei se integra în contextul mai larg al transformărilor din Europa Răsăriteană în care predomina strigătul tineretului comunist est-german: «Gorbi, ajută-ne! Gorbi, ajută-ne!»

Închei citatul cu ideea repetată de Constantin Corneanu, idee bazată pe documente, că „Malta a fost locul în care numele României nu s-a rostit deloc, cu atât mai puțin nu s-a discutat o soluție politico-militară sau economică privind prezentul și viitorul ei”.

Voi reveni, în alte episoade, asupra acestor teme extrem de controversate.