1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Replici cu săbii de mucava la asalturile cu mitraliere

27 mai – 2 iunie

O SĂRBĂTOARE CU LUMINI ȘI UMBRE. Cum era de așteptat (și planificat) presa din ziua de 1 iunie 1989 a consacrat spații largi Zilei Internaționale a Copilului și noii etape de majorare a retribuțiilor pentru angajații din mai multe domenii de activitate. Între cele două teme s-a „amenajat” o punte ideatică pe care, direct și indirect, ziarele, posturile de radio și televiziune au numit-o (cu variantele de rigoare), „grija permanentă, părintească a tovarășului Nicolae Ceaușescu și a tovarășei Elena Ceaușescu față de copiii țării și, deopotrivă, față de părinții și bunicii lor, astfel încât calitatea vieții oamenilor muncii din RSR să cunoască o îmbunătățire permanentă”.

Informații, comentarii, documentare, grafice (care atestau o amplă mobilizare de specialiști) dezvăluiau un efort publicistic coordonat, ofensiv. Direct și indirect, totul se dorea a fi și o replică devastatoare la atacurile – tot permanente și din ce în ce mai agresive – la adresa regimului care purta numele de Ceaușescu.

Nu putem nega, în niciun chip, unele realizări remarcabile în ansamblul acțiunilor practice de ameliorare a sănătății copiilor și de îmbunătățire a tuturor modalităților de educație. Dacă facem abstracție de nelipsita, obsedanta, chinuitoarea notă propagandistică, de clișeele care provocau repulsie, o serie de date și fapte relevau efectele pozitive reale ale unor acțiuni și măsuri. Între altele, era pe deplin justificată menționarea creșterii numărului de unități medicale pediatrice, a efectivelor de medici și de personal medical specializat în domeniu, înfățișarea și dotarea moderne ale spitalelor pentru copii „Grigore Alexandrescu” și „Marie Curie” din Capitală, precum și ale altor spitale din numeroase orașe reședință de județ, extinderea rețelelor de creșe, de grădinițe, de școli din întreaga zonă preuniversitară.

În același timp, nu puteau fi ignorate eșecurile în lanț și dramele provocate de politica pronatalistă, de existența terifiantă a copiilor din orfelinate (de fapt, instituții dezumanizate), consecințele nocive ale ideologizării învățământului, gradul insuportabil de îndoctrinare a „Șoimilor Patriei” și a „Organizației Pionierilor” și, mai presus de toate, suferințele îndurate de copii, împreună cu familiile lor, ca urmare a lipsei crase de alimente de bază, a frigului din case, a fricii de ziua de mâine.

Toate acestea umbreau, desigur, frumusețea sărbătorii, dar oamenii se bucurau că aveau urmași, că pot să le ofere ceea ce aveau mai bun, ca dovezi de dragoste, de grijă adevărată pentru prezentul și viitorul lor.

PREFAȚĂ LA „MAI DĂ-LE, NICULE, O SUTĂ”. Tot la 1 iunie 1989, a intrat în vigoare a treia etapă a măsurilor de mărire a retribuțiilor „personalului muncitor” (o formulă menită să le înlocuiască pe cele de „salariat” sau „angajat”, ambele cu iz capitalist, cum i se părea lui N.C.).

Chiar dacă majorările erau modeste și se acordau cu țârâita, ameliorau, într-o oarecare măsură, traiul cotidian. În același timp, paradoxal, măreau cantitatea de bani pe o piață caracterizată printr-o penurie cronică.

Cum s-a văzut, din mai multe stenograme, liderul suprem considera că îmbunătățirea nivelului de trai trebuie să fie, înainte de toate, determinată nu de mărirea retribuțiilor, ci de creșterea cheltuielilor sociale, adică de satisfacerea, într-o tot mai mare măsură, a cerințelor vieții de zi cu zi cu fonduri de la bugetul de stat. Nu mai repet frazele care vizau această „concepție” sintetizată de sintagma „cazanul comun”, însă, ceea ce merită, într-adevăr, de subliniat este faptul că majorările succesive de retribuții constituiau o veritabilă supapă de detensionare a stărilor de spirit negative din societate. Era o mentalitate devoalată, la rândul ei, prin formula „ce ne dă”, respectiv „mila de la stat”, atât de adânc înrădăcinată în largi segmente ale populației încât se aștepta să vină orice vagă îmbunătățire a traiului numai și numai de la „stăpânire”. Este o mentalitate speculată și în campaniile electorale din acest an (2024) ca principală modalitate de câștigare a voturilor.

Majorările vizau 225.000 de persoane din industria metalurgică, agricultură, proiectare, cercetarea științifică și informatică. Astfel, cea mai mică retribuție creștea de la 2.400 de lei, la 2.600 de lei, iar cea maximă de la 6.700 de lei la 7.000 de lei. Precizez că era vorba despre retribuția netă întrucât N.C. a luat măsura de a se desființa indicatorul retribuție brută pentru a nu vedea clar nivelul de impozitare a muncii. Bineînțeles, cine era interesat și avea cunoștințele necesare putea calcula singur diferența dintre brut și net.

Desigur, conta fiecare ban în plus, însă problema de fond viza retribuția reală, respectiv puterea de cumpărare. Potrivit analizelor profesorului Constantin Ionete, la începutul anilor ʼ80, retribuțiile au fost grevate, într-o tot mai mare măsură, de plăți suplimentare, care diminuau subtil puterea de cumpărare a populației. Potrivit dispozițiilor „superioare”, aceste plăți nu au fost reflectate în indicele retribuției reale. Bunăoară, nu s-au luat în calcul contribuția pentru pensia suplimentară (2% din retribuția tarifară la încadrare), contribuția celor fără copii și nici majorările de prețuri la o serie de produse, deși erau stabilite prin lege.

Cu totul neobișnuită a fost măsura de a determina retribuția reală pentru anul 1985 pe baza contribuțiilor nominale din luna decembrie a acelui an, când avusese loc o majorare și nu în funcție de retribuția medie anuală. Ca urmare, în perioada 1981-1985, evoluția salariului real raportat se prezenta astfel: 1980 = 100; 1985 = 95,9. Pentru perioada 1985-1988 datele arătau în felul următor: 1985 = 100; 1988 = 97,3.