1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Rețete „originale” pentru maladii de nevindecat

5 – 11 august

ABSENȚA LIMITELOR ÎN OPERAȚIUNI INUTILE. Am văzut că și la Neptun, în primele zile de concediu, Nicolae Ceaușescu n-a avut astâmpăr și a improvizat mai multe vizite de lucru în agricultură. Și când s-a mutat la Snagov n-a stat tot timpul locului și a mai vizitat câteva unități agricole. Era limpede că pregătea ceva „original” în legătură cu ramura economiei pe care o definise „a doua de bază”, după industrie. Potrivit unor luări de poziție, părea hotărât să pună capăt neregulilor constatate, dar care nu fuseseră menționate în reportajele oficiale.

Obsedat de ideea că era în măsură să îndrepte lucrurile nu oricum, ci radical, N.C. i-a împărtășit lui Silviu Curticeanu, în prezența ministrului Agriculturii, Gheorghe David, intenția de a elimina zonele necooperativizate cu scopul de a nu mai lăsa niciun fel de „insulă” a agriculturii în afara „procesului de construire a socialismului și comunismului”. Cei doi au fost îngroziți. Aveau de ce. Respectivele zone realizau circa 12 la sută din întreaga producție agricolă a țării, acolo practicându-se multe dintre metodele dezvoltării intensive, mai ales în zootehnie. Și unde mai pui că supraviețuia, în anumite limite, economia de piață pe fundamentul proprietății private. Din fericire, evenimentele au evoluat astfel încât această intenție nu s-a materializat. În schimb, a convocat, pentru 10 august 1989, o Plenară lărgită a Consiliului Național al Agriculturii, Industriei Alimentare, Pescuitului și Gospodăririi Apelor (pe scurt, CNA; să nu se confunde cu denumirea Consiliului Național al Audiovizualului înființat după Revoluție) în vederea trecerii la „o etapă superioară a Noii Revoluții Agrare”. S-a ajuns la formula instituțională, din august 1989, a CNA, după tot felul de organizări și reorganizări începute în 1966, prin convocarea și desfășurarea Congresului de constituire a Uniunii Naționale a Cooperativelor Agricole de Producție (UNCAP), condusă direct de CC al PCR, iar uniunile teritoriale de comitetele de partid locale. Organizațiile anexe ale UNCAP erau Casa de Pensii a Membrilor CAP și Departamentul de Arbitraj. Odată cu reînființarea județelor s-a trecut și la reorganizarea structurilor teritoriale ale UNCAP. De-a lungul timpului, au îndeplinit funcția de președinte al acestei Uniuni Vasile Vâlcu (1966-1969), Virgil Trofin (1969-1971), Gheorghe Petrescu (1971-1974), precum și persoane mai puțin cunoscute, cum au fost Aldea Militaru (1974-1976), Vasile Marin (1978-1986), Traian Gîrbă (1986-1988), Iulian Ploștinaru (1989).

Alte forme de organizare a agriculturii la care participau CAP-urile au fost asociațiile intercooperatiste, consiliile intercooperatiste și consiliile unice agroindustriale de stat și cooperatiste (această din urmă „soluție” fiind inspirată de ceea ce făcuse N.S. Hrușciov în URSS).

În „logica” unor asemenea organizări și reorganizări, potrivit unei hotărâri a CC al PCR, s-au înființat, la 1 februarie 1989, Consiliile unice agroindustriale de stat și cooperatiste, astfel încât să se instituie un control unitar asupra ambelor forme de proprietate din agricultură. CNA ajunsese să fie alcătuit din consiliile de conducere ale UNCAP, Ministerului Agriculturii, departamentelor, centralelor și trusturilor din domeniu, Academiei de Științe Agricole și Silvice, Băncii pentru Agricultură și Industrie Alimentară, Comisiei Centrală a producătorilor agricoli din localitățile necooperativizate, precum și din reprezentanți „de jos” ai țărănimii. Biroul Executiv era format din 92 de membri, ceea ce demonstra cât de „funcțional” putea să fie. În fapt, se instituise încă o „formă fără fond”, o pseudodemocrație.

La amintita Plenară lărgită a CNA au participat, în Sala Palatului, peste 5.000 de „oameni ai ogoarelor”. Practic, a avut loc un miting și nu o reuniune cu caracter de lucru. Dat fiind faptul că se împliniseră 40 de ani de la declanșarea „procesului transformării socialiste a agriculturii” și 27 de ani de la „încheierea cooperativizării”, Plenara a avut predominant un caracter festiv, bilanțier, cu accente exclusiv triumfaliste.

ARUNCAREA BUZDUGANULUI. Chiar dacă mă obișnuisem cu modul în care Nicolae Ceaușescu organiza marile spectacole „politice” transmise direct la radio și televiziune, am fost curios să aflu de la Neagu Udroiu (implicat în pregătirea unor discursuri „mai deosebite”) cam ce intenționa N.C. să „inoveze” în agricultură. Mi-a spus că primise indicația să sublinieze necesitatea ca fiecare județ, indiferent de condițiile pedoclimatice specifice, să acopere integral nevoile proprii de produse agroalimentare, să livreze – totuși – cantități mai mari la fondul de stat, iar sub aspect organizatoric să se insiste pe preluarea unor atribuții ale entităților de bază (IAS-uri și CAP-uri) de CUASC-uri, inclusiv în vederea stabilirii de măsuri pentru o așa zisă dimensionare optimă a exploatațiilor agricole. Aceste „orientări”, traduse într-un limbaj mai simplu, vizau sporirea considerabilă a terenurilor sectorului de stat din agricultură în dauna celui cooperatist. Se contura tot mai clar „ideea” că producții mari și foarte mari nu pot fi obținute dacă nu se „apropie” (adică, nu se integrează într-un „tot unitar”) proprietatea cooperatistă de cea de stat cu scopul unei „omogenizări” anticipate – de altfel – de proiectele de documente pentru Congresul al XIV-lea al PCR. Bănuiam că fundamentarea „teoretică” a acestor intenții va face obiectul cuvântării pe care N.C. urma s-o rostească la finalul lucrărilor Plenarei.

N-am avut timp să confrunt textele participanților (să le zic) la dezbateri cu indicațiile primite, însă am avut surse permanente de informații despre stările reale din agricultură, în acea vară a „recoltelor-record”. În afară de colegul Ilie Mircescu (specializat în domeniu) și de corespondenții care aparțineau de Redacția de actualități, în Televiziune se formase o „Secție agrară” redutabilă. Aparținea, firesc, de Redacția Emisiunilor Economice, compartiment pe care l-am condus în anii 1969-1971. Aici, în 1989, lucrau Gheorghe Verman (șef de secție), Ion Marina (Bucălău), Nicolae Culcea, Emanuel Isopescu, Alexandru (Nucu) Popescu (cer scuze dacă i-am uitat pe unii dintre ei) care, în virtutea bunelor noastre relații, mi-au povestit frecvent că șefii de unități agricole erau disperați că fuseseră obligați să raporteze producții fantasmagorice, în condițiile în care nu aveau cereale suficiente nici pentru retribuirea cooperatorilor și nici pentru sămânța destinată lucrărilor de toamnă. O parte însemnată din parcul de tractoare, combine, semănători era nefuncțională, în special în cauza deficitului de piese de schimb și a uzurii fizice deosebit de avansate, iar atelierele SMA-urilor nu făceau față reparațiilor curente. Cel puțin o treime din sistemele de irigații era scoasă din uz din pricina lipsei echipamentelor de pompare, a deselor întreruperi ale curentului electric, dar și a furturilor de dale și de alte elemente de construcție.

Toate acestea (dintr-un tablou mult mai cuprinzător) ofereau o imagine diametral opusă celei conturate de vorbitorii de la tribuna Plenarei. Nu era pentru prima dată, însă, atunci, în august 1989, distanța uriașă dintre realități și rapoartele triumfaliste de la Plenară reprezenta ea însăși un veritabil record.