1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Riscul de a construi pe nisipuri mișcătoare

2 – 8 octombrie

A PERSEVERA ÎN EROARE. Cu toate că nu se stabilise oficial data la care urma să se organizeze „Ziua Recoltei” devenea tot mai clar că luna octombrie fusese destinată – în „viziunea” liderului suprem – marcării unei etape superioare în desfășurarea așa-numitei „Noi Revoluții Agrare”. Urările adresate de N.C. în vizitele din județele Iași, Suceava și Botoșani, precum și în cele recente din județul Ialomița de a se obține producții-record ca o condiție pentru acordarea înaltului titlu de „Erou al Noii Revoluții Agrare” anticipau tocmai acțiunile menite să confere „Zilei Recoltei” din 1989 exact atributele „istorice” ale încheierii primei faze a unui proces menit să asigure ridicarea agriculturii românești „pe cele mai ridicate trepte de progres la scară planetară”. Este una dintre explicațiile faptului că producțiile raportate, simple ficțiuni, se situau la cotele maxime înregistrate nu numai în Europa, ci pretutindeni în lume.

Presa de la începutul lunii octombrie 1989 (includ aici și Radiodifuziunea) – conform indicațiilor – a deschis o campanie puternică de „popularizare” a ceea ce s-a realizat de la lansarea amintitului proces, ca expresie directă a modului în care „oamenii muncii de la sate” înfăptuiesc orientările date, „de cel mai iubit fiu al poporului român, tovarășul Nicolae Ceaușescu”.

Pentru lămurirea „afacerii”, se impune, în primul rând, o delimitare, pe cât posibil mai clară, între adjectivele „agrar” și „agricol”. E drept, în vorbirea curentă, cele două cuvinte par sinonime, uneori se suprapun și, alteori, se completează. Când s-a lansat în spațiul public, în condițiile României, la începutul anilor ʼ80 din secolul trecut, formula „Noua Revoluție Agrară”, n-am avut de-a face cu o minimă rigoare științifică pentru a se descâlci lucrurile. În acest demers, dicționarele generaliste nu prea ne sunt de folos, iar cele de economie evită „elegant”, de multe ori, adoptarea unor poziții tranșante. Din numeroase unghiuri de vedere, tema este fascinantă îndeosebi pentru specialiști, însă serialul de față se adresează publicului larg, așa că nu voi emite lungi considerente de ordin teoretic.

Voi începe prin a reaminti că – în România – odată cu mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu (1821) a fost abordată tot mai des, tot mai insistent, tot mai dureros „chestia agrară” sau „chestiunea agrară”. Miezul, esența sintagmelor vizau tema proprietății în agricultură, precum și pe ansamblul lumii rurale. Revendicarea fundamentală privind „împroprietărirea țăranilor” a străbătut secolul al XIX-lea și, cel puțin până în martie 1945, secolul XX, la scara întregii Românii. Au avut loc, încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, reforme agrare care au mai ameliorat situația țărănimii, dar starea de subdezvoltare a agriculturii, a satului românesc nu a fost depășită integral nici până în prezent (2024). În condițiile descrise, noțiunea de „agrar” s-a referit și se referă, cu precădere, la proprietatea funciară, la relațiile de proprietate, ca parte organică a relațiilor de producție și, pe un plan mai larg, a totalității relațiilor sociale.

Notez, în treacăt, că tema proprietății în agricultură a constituit un obiectiv principal al partidelor național-țărănesc și național-liberal încă de la înființarea lor și până la desființarea pluripartidismului. Partidele care au funcționat (cu excepțiile cunoscute) până în februarie 1938, au revenit (rapid) la statutul lor în urma Actului de la 23 August 1944; ele au fost, practic, desființate în a doua jumătate a anului 1947 până la 22 decembrie 1989. Bunăoară, Concepția doctrinar-ideologică a PNȚ punea accentul pe „cooperativizarea agriculturii” (vezi, de pildă, Programul dat publicității în octombrie 1944). Ideea cooperatistă, dar nu în sens leninisto-stalinist, a avut o relativ largă circulație în România ante și postbelică, exponenții acesteia fiind mulți dintre marii profesori de la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (astăzi, ASE), în primul rând, Virgil Madgearu.

Marxiștii, nemarxiștii, antimarxiștii au fost și sunt (culmea!) de acord măcar într-o singură privință, și anume că noțiunea de „agrar” vizează, înainte de toate (dacă nu chiar exclusiv), raporturile de proprietate. În schimb, adjectivul „agricol” privește ansamblul activităților care au ca obiect cultivarea plantelor și creșterea animalelor în vederea satisfacerii cerințelor alimentare proprii, ale semenilor, ale altor sectoare din economie, pentru consumul intern și pentru export.

Prin urmare, nefiind vorba despre vreo schimbare în relațiile de proprietate, în viziunea Tovarășului, ci (dimpotrivă) despre consolidarea proprietății socialiste în agricultură (să ne reamintim că N.C. a vrut să „socializeze” și zonele necooperativizate) nu avea sens să se recurgă la termenul de „agrar”. În cazul cel mai bun, putea să spună „Noua Revoluție Agricolă” din motivele expuse până acum și din cele care vor urma.

Sintagma „Noua Revoluție Agrară” a fost lansată de Nicolae Ceaușescu în februarie 1981, la cel de-al II-lea Congres al Consiliilor de conducere ale unităților agricole socialiste, al întregii țărănimi, al consiliilor oamenilor muncii din industria alimentară, silvicultură și gospodărirea apelor. Atunci, N.C. a spus:

„Ne propunem, de fapt, să realizăm o adevărată revoluție agrară (sublinierea mea – T.B.) în ce privește producția, productivitatea muncii, nivelul tehnic, eficiența economică, activitatea socială generală din satele noastre”.

SLALOM PRINTRE CITATE. Momentul din 1981 semăna – păstrând proporțiile – cu cel în care, răspunzând unei întrebări a corespondentului ziarului „Pravda”, referitoare la Teza inevitabilității războiului, Stalin a spus doar atât: „NU!”. Acest „NU!” a fost, apoi, disecat în zeci de tomuri, inclusiv aici, la noi, în România. Așa se face că, la 19 iunie 1981, la numai trei luni de la lansarea sintagmei, Academia Republicii Socialiste România, Academia de Științe Sociale și Politice, Academia de Științe Agricole și Silvice și Academia „Ștefan Gheorghiu” au organizat o sesiune științifică dedicată, în întregime, conceptului de „Noua Revoluție Agrară”. Comunicările au fost reunite într-un volum apărut în martie 1982, în Editura Politică.

Recitirea textelor majorității comunicărilor, acum, în 2024, ne provoacă, deopotrivă, un gust amar și o reală admirație. „Gust amar” deoarece oameni deosebit de valoroși s-au pretat la o elogiere lipsită de obiect, iar „admirație” pentru modul abil în care cei mai mulți au exprimat numeroase rezerve față de formula sacrosanctă. Au pus punctul pe „i”, în diverse modalități, mai directe sau mai voalate, în ceea ce privește încadrarea agriculturii românești într-o altă revoluție, una universală, cea științifico-tehnică, evitând tema relațiilor sociale, mai ales a celor privind proprietatea.

Chiar în cuvântul de deschidere, Mihnea Gheorghiu, președintele Academiei de Științe Sociale și Politice, evident stingherit, a lăsat să-i scape observația potrivit căreia „conceptul de Noua Revoluție Agrară se cere încadrat ca o rezultantă a unei dezvoltări anterioare cu precedentul unei revoluții mai vechi ale cărei concluzii n-au fost trase încă”. În acest context, s-a referit la reformele agrare din secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Într-o situație de neinvidiat, conferențiarul principal, acad. Nicolae Giosan, specialist de necontestat în domeniul științelor agricole, dar devenit demnitar de rang înalt (22 decembrie 1989 l-a găsit în calitatea de membru supleant al CPEx și în funcția de președinte al MAN – funcție onorifică), a lăsat, totuși, să se înțeleagă că s-a terminat procesul de instituire a relațiilor socialiste în mediul rural și că a venit momentul elaborării de strategii privind modul în care urma să se desfășoare noua Revoluție științifico-tehnică în spațiul românesc, cu trimitere expresă la lumea satelor.

Ceilalți autori de comunicări și-au concentrat atenția pe aspecte tehnico-economice. Este interesant de observat că analizele și propunerile erau consonante nu cu indicațiile lui N.C., ci cu orientările stabilite mai demult la Conferința de la Stresa, din 1958, când s-a lansat „conceptul de politici agricole” (rețineți, „agricole”, nu „agrare”) comune ale țărilor din CEE, predecesoarea Uniunii Europene. Printre principalele obiective ale politicilor agricole comune (PAC) se aflau:

„• creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic și prin asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole și utilizarea optimă a factorilor de producție, în mod special munca;

• asigurarea unui standard satisfăcător de viață comunității agricole, în particular prin creșterea câștigurilor individuale ale persoanelor angajate în agricultură;
• stabilizarea piețelor;
• asigurarea abundenței ofertelor;
• asigurarea că ofertele ajung la consumator la prețuri rezonabile.”

Aproximativ pe aceste obiective au pus accentul comunicările. Unele conțineau abordări îndrăznețe a căror „soartă” merită, din plin, să fie investigată de specialiștii în materie (în rândurile cărora nu mă aflu). Ceea ce este de reținut, în mod deosebit, se referă la „slalomul” unor oameni de știință din agricultură, efectuat printre citate din N.C., astfel încât să se ajungă la tratarea unor aspecte concrete, cum ar fi creșterea potențialului diferitelor tipuri de sol, valorificarea suprafețelor agricole, chimizarea agriculturii, utilizarea resurselor regenerabile, producerea de energie prin intermediul agrosistemelor, biologia, informatica, mașinismul în agricultura modernă. Chiar și într-un studiu intitulat, conformist, „Repere ale Noii Revoluții Agrare”, autorul, Constantin Dropu, s-a referit la elementele de ordin economic, tehnic și organizatoric, care aveau doar o legătură tangențială cu aspectele ideologice și doctrinare, puse pe prim-plan de N.C. Autorul spunea, între altele:

„Meditând asupra stărilor de lucruri din agricultură, nu putem să nu ne întrebăm: de ce după peste trei decenii de la inițierea procesului de așezare pe baze socialiste a statului românesc, randamentele medii la hectar, ca și ceilalți parametri de eficiență sunt încă mult în urma celor din țările dezvoltate, în ciuda progreselor incontestabile pe care le-am înregistrat pe calea creșterii producției vegetale și animale?”

În concluzie, se cuvine să reamintesc că, după strângerea recoltei de grâu, la 29 iulie 1989, Ministerul Agriculturii a remis Cancelariei CC al PCR o Notă privind „clasamentul final pe județe și producțiile medii realizate”. Pe primul loc s-a aflat județul Brăila, așa cum a rezultat din decizia de a se organiza, acolo, principala manifestare dedicată „Zilei Recoltei”. Pe locul al doilea, spre nemulțumirea lui N.C., s-a aflat județul Olt (pe care și-l dorea pe primul loc), cu 8.510 kilograme de grâu la hectar. În pofida faptului că, între județe, calitatea solului era diversă, în respectivul clasament (evident, alcătuit, în mare parte, pe falsuri), în nicio zonă a țării nu s-au consemnat oficial producții mai mici de 8.018 kilograme grâu la hectar (județul Vrancea, situat pe locul 41). Până și în zone cu soluri mai puțin favorabile (în mod obiectiv) pentru cultivarea grâului, cum erau Alba, Maramureș, Covasna, Harghita, Bistrița-Năsăud, producțiile medii la hectar depășeau 8.055 kilograme.