Marcel Ciolacu: Voi candida pentru un nou mandat de preşedinte al Partidului Social Democrat şi în acelaşi congres se va alege şi candidatul Partidului Social Democrat pentru funcţia de preşedinte

1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. România, gazdă primitoare. Pentru cine și pentru ce?

20 – 26 mai

UN MESAJ AFRICAN, UN ULTIM SALUT LA NIVEL ÎNALT. Cine citește presa din zilele de 22-24 mai 1989 poate să creadă, în absența altor repere, că vizita oficială de prietenie, în țara noastră, a președintelui Republicii Populare Mozambic, Joaquim Chissano, la invitația lui Nicolae Ceaușescu, a fost un eveniment de primă importanță în întreaga viață internațională din acea perioadă. Pagini întregi au fost ocupate cu texte oficiale referitoare la convorbirile celor doi șefi de stat, cu prezentarea integrală a toasturilor rostite la dineul oficial oferit oaspeților, cu documente comune, cu numeroase comentarii. Este încă un exemplu de manieră publicistică prin care evenimente – să le zic – de categorie medie, pot fi „umflate” la dimensiuni incredibile.

În primul rând, se impune a reaminti ce era, pe atunci, Mozambicul. Era o țară situată în sud-estul Africii, cu ieșire la Oceanul Indian (orașul Maputo fusese proclamat drept capitala țării) Mozambicul avea puțin peste 12 milioane de locuitori; își proclamase independența în 1975, scăpând astfel de regimul colonial portughez. Limba oficială rămăsese, totuși, portugheza. Produsul Intern Brut pe locuitor abia dacă ajungea la 1.000 de dolari. Aceste date și altele, de asemenea, relevante, au fost incluse în Dosarul pregătit pentru Nicolae Ceaușescu în vederea convorbirilor cu liderul mozambican. Era preconizată continuarea dialogului din timpul vizitelor lui N.C. și E.C. în Mozambic în aprilie 1975 și iunie 1983.

Această țară se afla, practic, într-un război civil care a durat aproape un deceniu. Mișcarea de eliberare națională era condusă de o unică organizație, Frontul de Eliberare din Mozambic (FRELIMO), fondat în 1962 de sociologul Eduardo Mondlane (asasinat în 1969). Lupta armată împotriva autorităților coloniale, declanșată în 1964, de FRELIMO (cu baze în Tanzania și Zambia), era condusă, din 1969, de noul lider al mișcării Samora Moïses Machel. Joaquin Chisano era succesorul acestuia.

După victoria „revoluției garoafelor roșii” din Portugalia și adoptarea Legii privind recunoașterea dreptului la independență „provincia de peste mări” (1970-1974), s-a încheiat Acordul de la Lusaka privind acordarea independenței Mozambicului. Țara a fost părăsită în anul independenței de 250.000 de locuitori, întreaga populație albă și cei legați de aparatul administrativ colonial. Noua putere a adoptat marxismul și a trecut la aplicarea unui program de naționalizări, promovând partidul unic și rolul omnipotent al statului. Sprijinirea mișcărilor care acționau împotriva regimurilor rasiste din R. Africa de Sud și Rhodesia de Sud (Zimbabwe) a provocat repetate raiduri ale forțelor armate din aceste țări împotriva Mozambicului, organizarea și finanțarea de către acestea a unei formațiuni de opoziție anticomunistă, Rezistența Națională Mozambicană (RENAMO). Din 1978, această organizație a inițiat acțiuni militare împotriva regimului legal și legitim din Maputo.

Pe fundalul acestor realități, la care se adăuga o situație economico-socială deosebit de grea, s-a desfășurat dialogul la nivel înalt româno-mozambican. Nici în toasturi și nici în comunicatul oficial nu s-au menționat teme sensibile, ci s-a „plutit” în generalități privind căile socialiste de dezvoltare a diferitelor țări și necesitatea soluționării problemelor litigioase exclusiv prin negocieri. Liderul mozambican s-a ales doar cu promisiuni privind un substanțial ajutor economic și militar din partea României, astfel încât să-i fie mai ușor să facă față uriașelor dificultăți cu care se confrunta țara sa. N-a mai fost timp, în 1989, să se concretizeze ajutorul promis.

 

PERFORMANȚE GREU DE EGALAT PE ÎNTREGUL MAPAMOND. Vizita președintelui Mozambicului a fost ultima dintr-un număr impresionant de șefi de stat și de partid care au fost oaspeți ai țării noastre în întreaga perioadă antedecembristă. Este unul dintre motivele care mă îndeamnă să recurg la un scurt bilanț Ne interesează, în special, vizitele care se înscriau în zona contactelor bilaterale. Prezența unor lideri străini (câteodată foarte numeroși) la Congresele PCR, la alte manifestări oficiale de rang înalt, la întâlnirile de rutină ale Consiliului Consultativ al Statelor Participante la Tratatul de la Varșovia, se cere examinată separat, dat fiind specificul lor. Prin urmare, bilanțul se referă exclusiv – cum precizam – la relațiile bilaterale, concretizate la vizitele unor oaspeți de seamă în România, începând cu anul 1965, deci de-a lungul „Epocii de Aur”.

În acel an inaugural (7-10 octombrie) a avut loc o singură vizită de un asemenea „calibru”, cea a președintelui Indiei, Sarven Dali Radhakrishnan (ca răspuns la vizita lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în India, în octombrie 1962).

 

1966 a fost un an tensionat, mai ales în legătură cu reformele din unele „țări socialiste”. Așa se explică vizita liderului iugoslav, Iosip Broz Tito în aprilie, vizita din mai a lui L.I. Brejnev (vizită neoficială) la care s-au discutat divergențele dintre PCR și PCUS, vizita unei reprezentative delegații chineze, condusă de legendarul Zhou Enlai (iunie).

 

În 1967 se înregistrează primul record de vizite ale unor lideri străini în România, respectiv secretarul general al PC Spaniol, Santiago Carillo (mai), cancelarul federal al Austriei, Josef Klaus (iulie), vicecancelarul, pe atunci, Willy Brand (august), primul-ministru al Indiei, Indira Gandhi (octombrie), președintele Pakistanului, Muhammad Ayub Khan (octombrie).

 

Anul 1968 a fost mai „sărac”  în materie de vizite de acest gen, însă, s-a remarcat prin veritabile evenimente, cum au fost triumfala călătorie a președintelui Franței, Charles de Gaulle (mai), vizita președintelui Partidului Laburist din Marea Britanie, Harold Wilson (mai), continuarea schimburilor de opinii cu Iosip Broz Tito, cu trimiși speciali ai mai multor partide comuniste din Occident, ca urmare a invadării Cehoslovaciei de Armata Sovietică (august – octombrie).

 

Anul 1969 a fost dominat de vizita (apreciată drept cu adevărat istorică) a președintelui SUA, Richard Nixon (august). În același an, ne-au mai fost oaspeți primul-ministru suedez, Tage Erlander (aprilie), președintele federal al Austriei, Franz Jonas, președintele Finlandei, Urko Kokkonen, premierul Olandei, Piet de Jong.

 

Deceniul al 8-lea din secolul trecut a fost perioada cea mai fastă din întreaga „domnie” a lui Nicolae Ceaușescu în planul relațiilor internaționale. Nu mai detaliez pe ani, ci îi menționez doar pe înalții oaspeți ai liderului suprem român în intervalul 1970-1979:

Președintele Turciei, Cevdet Sunay, șahinșahul Iranului, Muhamed Reza Pahlavi, premierul sovietic, Alexei Kosâghin (care, în locul lui Brejnev, supărat pe N.C., a semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală între RSR și URSS), secretarul general al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Wladyslaw Gomulka, președintele RFG, Gustav Heineman, președintele Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, Janos Kadar (care a semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală între România și Ungaria), premierul Israelului, Golda Meir, secretarul general al Partidului Socialist Unit al Germaniei, Erich Honeker (a semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutială între RSR și RDG), liderul Cubei socialiste, Fidel Castro, președintele Partidului Comunist Spaniol, Dolors Ibarruri, prim-ministrul britanic, Harold Wilson, președintele Argentinei, Juan Peron, din nou, șahinșahul Iranului, premierul Vietnamului, Pham Van Dong, secretarul general al ONU, Kurt Waldheim, regele Iordaniei, Hussein Bin Talal, președintele Republicii Costa Rica, Jose Ferrer, președintele Egiptului, Muhammed Anwar Sadat, președintele Siriei, Hafez al-Assad, președintele Indiei, Varahagin Vennata Giri, prim-ministrul Noii Zeelande, Walace Edward Rowling, președintele Ecuadorului, Guillermo Rodrigues, Regina Iuliana a Țărilor de Jos, liderul RPD Coreeană, Kim Ir Sen, premierul Greciei, Konstantinos Karamanlis, președintele Portugaliei, Franco da Costa Gomes, premierul Franței, Jacques Chirac, președintele SUA, Gerald Ford, premierul Turciei, Suleiman Demirel, liderul britanic, Margaret Thatcher, președintele Pakistanului, Zulficar Ali Bhutto, conducătorul Vietnamului, Le Duan; președintele Partidului Muncitoresc Socialist Spaniol, Fellipe Gonzales, președintele Uniunii Creștin-Democrate din RFG, Helmut Khol, din nou președintele Siriei, regele Belgiei, Baudouin I, Marele Duce al Luxemburgului, Jean, secretarul general al PCUS, Leonid Ilici Brejnev, încă o dată, președintele Siriei, premierul italian Giulio Andreotti, premierul Israelului, Menahem Begin, din nou, președintele Egiptului, cancelarul federal al RFG, Helmut Schmidt, președintele federal al Austriei, Rudolf Kirchschläger, președintele Republicii Populare Chineze, Hua Guofeng, președintele Franței, Valery Giscard dʼEstaing, din nou, președintele Greciei, președintele Portugaliei, Antonio Eanes, din nou, secretarul general al ONU, premierul Noii Zeelande, Robert Huldoon, primul secretar al Partidului Socialist Francez, François Mitterand, din nou, regele Iordaniei, președintele Zairului, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, din nou, liderul nord-coreean și, din nou, președintele Greciei.

 

Cum se vede, niciun lider din majoritatea statelor de pe toate continentele (unii dintre ei de anvergură planetară) n-a lipsit de pe lista oaspeților lui Nicolae Ceaușescu. I-am menționat pe toți, deoarece, în acest mod, se pot defini mai bine, nu „lăutărește”, locul și locul liderului suprem român în lumea din anii 1970-1979. Avem, astfel, termeni utili de comparații.

 

În anii 1981-1984 ne-au vizitat următorii șefi de stat și de guvern: Emirul Kuweitului, Jabir al Ahmed al-Jabir as Sabbah, președintele Libiei; Muhammar al Gaddafi, președintele RFG, Karl Corstens, președintele Pakistanului, Muhammad Ziaul-Hag, guvernatorul Canadei, Edward Schryer, liderul polonez, Wojciech Jaruzelski, secretarul general al ONU, Javier Peres de Cueller, din nou, președintele Egiptului, tot din nou, liderul libian, încă o dată regele Iordaniei, din nou liderul R.P. Chineze, liderul mongol Iumjaaghiin Țedenbal, premierul canadian, Pierre Eliot Trudeau, din nou liderul nord-corean, încă o dată președintele Greciei. Se vede clar nu numai împuținarea numărului de vizite, ci și locul acestora diferit în viața internațională, comparativ cu personalitățile care au venit în țara noastră în perioada anterioară.

 

Nu cred că mai este necesar să subliniez de ce am luat ca început al unei noi perioade anul 1985. Deci, în intervalul 1985-1989 au avut loc următoarele vizite la nivel înalt în România: premierul Israelului, Shimon Peres, președintele R.P. Congo, Denis Sassou Muesso, regele Spaniei, Juan Carlos I, președintele Finlandei, Mauno Koivisto, președintele Turciei, Kenan Evren, președintele Indoneziei, Suharto, președintele R.S. Cehoslovace, Gustav Husak, premierul Consiliului de stat al R.P. Chineză, Zhao Ziyang, încă o dată, președintele Egiptului, liderul sovietic Mihail Gorbaciov, premierul Israelului, Vitzak Shamir, președintele Birmaniei, San Vu, încă o dată, președintele Siriei, președintele Prezidiului Sovietic Suprem al URSS, Andrei Gromâko, premierul ungur, Grosz Karoly, președintele Iranului și președintele Mozambicului, ultimii doi în 1989.

Comparațiile se impun de la sine. La vizitele în străinătate ale lui Nicolae Ceaușescu (cele mai multe împreună cu .E.C.) mă voi referi în episodul consacrat ultimei întâlniri cu Gorbaciov (4 decembrie 1989). Repet: nu am consemnat prezența la București a liderilor țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, deoarece m-am ocupat acum exclusiv de contactele bilaterale.

 

Încă o precizare: despre vizitele în România care au avut loc în intervalul 1966-1969 (inclusiv transmisiile directe de la vizitele lui Gaulle și Nixon) am relatat când lucram la Radio, iar despre cele din intervalul 1970-1989, am relatat la Televiziune (inclusiv  cu ocazia unor transmisii directe) când am fost redactor-șef adjunct la TVR. Prin urmare, am multe de povestit și despre toate acestea. Dar, altă dată…

 

 

 

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *