1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. România încerca să împiedice reaprinderea fitilului la „butoiul cu pulbere”

3 – 9 iunie

VOCAȚIA DE A STRÂNGE LAOLALTĂ. Trecuse ceva vreme de când România nu mai găzduise reuniuni internaționale cu un oarecare ecou regional, european și global. E drept, pentru luna iulie era programată la București întâlnirea liderilor statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, însă, în acest caz, aveam de-a face doar cu efectele principiului rotației și, prin urmare, alegerea Capitalei României intra în zona rutinei.

Iată, însă, că – în sfârșit –, în mijlocul primei săptămâni din luna iunie 1989 se desfășura, în Capitala României, o reuniune regională la nivel ministerial. Era vorba despre o acțiune care includea toate țările din Balcani, consacrată cooperării industriale și transferului tehnologic. Fie și numai simplul fapt că au participat miniștri din Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia și Turcia (evident și din România) era remarcabil în contextul regional dat. Balcanii se aflau în preajma reaprinderii fitilului la „butoiul de pulbere” al Europei (formulă încetățenită încă din secolul al XIX-lea, iar orice contacte la care participau toate statele din zonă ofereau șanse pentru ameliorarea situației de ansamblu, șanse pe care România a făcut tot ce îi era în putință de a fi valorificate.

Este semnificativ că în fruntea unei puternice delegații române se aflau viceprim-ministrul Ștefan Andrei, cu o vastă experiență în ale diplomației, Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe, Ioan Ungur, ministrul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale, întrucât sublinia, fără echivoc, importanța pe care țara noastră o acorda relațiilor interbalcanice. Și aceasta, în condiții complicate, explozive, precum cele din Iugoslavia, cu implicații directe în raporturile deosebit de încordate cu Albania, iar rivalitatea eleno-turcă înregistra, din nou, cote alarmante de înfruntare inclusiv militare. Diplomația românească avea să se afirme, încă o dată, ca factor de echilibru, de „tocire” a asperităților, de fructificare până și a celor mai mici posibilități de cooperări bi și multilaterale. Fără îndoială, tema reuniunii, respectiv cooperarea industrială și transferul tehnologic, prezenta un real interes, însă, s-a dovedit că întâlnirea a favorizat imprimarea unei orientări predominant politice a discuțiilor, mai ales la dialogurile informale.

Momentul de vârf s-a înregistrat la primirea șefilor de delegații la Nicolae Ceaușescu. La cunoscuta masă cu postav verde din sala unde se desfășurau, de regulă, ședințele CPEx, s-au așezat, față-n față, oaspeți și gazde. Din intervențiile celor dintâi rezulta limpede că numai prin detensionarea relațiilor politice va fi posibilă și îmbunătățirea semnificativă a colaborării industriale și tehnologice.

Nicolae Ceaușescu a ținut o cuvântare care a durat mai bine de o jumătate de oră. A fost concepută pentru a se da publicității integral în presa tipărită și la radio. Noi, cei de la TVR, aveam obligația să difuzăm un „rezumat” de 20 de minute. N-a fost dificil să selectez fragmentele cu sunet sincron, deoarece am „tăiat”, mai întâi, repetările (și n-au fost puține).

Liderul suprem român a luat în considerare tensiunile interne și externe din Balcani doar în subtext și a apreciat voalat că multe dintre dificultăți au ca sursă politicile de forță și dictat (evident, ale marilor puteri, fără să fie numite), odată cu menținerea practicilor hegemoniste. A propus instituționalizarea cooperării industriale și tehnologice ca o formulă complementară a relațiilor economice din cele două mari blocuri: Piața Comună și CAER.

Contrar așteptărilor mele, nu s-a referit concret la niciun obiectiv de cooperare, la niciun proiect comun, astfel încât s-a confirmat că mesajul s-a dorit a fi doar unul eminamente politic.

SPIRIT BALCANIC SAU SPIRIT BIZANTIN? În perioada în care s-a desfășurat reuniunea de la București, s-a înregistrat o recrudescență a tentativelor de rescriere a istoriei Balcanilor, pe fondul unor foarte puternice ofensive ale naționalismului extrem, al acutizării unor crize identitare. Am cunoscut câte ceva din simptomele acestor realități de adâncime prin comprimarea relațiilor excelente pe care le aveam de foarte mulți ani cu televiziunile de la Sofia, Belgrad, Atena, Tirana și Istanbul. Nu numai că s-a diminuat volumul schimburilor de actualități, ci au apărut – în emisiunile respectivelor televiziuni – subiecte deranjante.

Bunăoară, s-a afirmat că doar 5 procente din teritoriul României, respectiv numai Dobrogea și Insulele Brăilei, fac parte din Balcani. Se refuza și Turciei statutul de țară balcanică, deoarece tot 5 la sută din teritoriul național se afla în peninsulă. În același timp, s-au redeschis multe dosare, precum cele referitoare la războaiele balcanice din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, revendicarea unor teritorii, statutul minorităților naționale.

Înțelesurile peiorative ale conceptului de „spirit balcanic” sau de „balcanism” se concentrau nu pe mentalitățile comune, ca până nu demult, ci pe permanenta vrajbă, de data aceasta, chipurile, ca factor pozitiv în susținerea diverselor interese naționale. Devenea evidentă și deraierea pe linie religioasă. Se trasau zone de demarcație pe criterii confesionale, urmărindu-se ștergerea oricăror urme de ecumenism. Se conturau, astfel, premisele unor conflicte între cele trei mari grupuri religioase din Balcani, creștin-ortodoxă, creștin catolică și musulmană. În special, pe teritoriul Iugoslaviei conflictele religioase se acutizau.

Nu-mi pot propune o analiză exhaustivă a acestor stări conflictuale, dar este limpede că politica României consta în ceea ce pot să numesc „spiritul bizantin”, respectiv menținerea și îmbunătățirea condițiilor de conviețuire, cel puțin, la un nivel suportabil, pentru toate popoarele, pentru toate naționalitățile din fostul spațiu bizantin.

În acea perioadă, colegul și prietenul meu de-o viață (am lucrat împreună la Radio încă din 1949), ziaristul și istoricul Cristian Popișteanu, ne-a povestit (era de față și amicul nostru comun, Eugen Preda, „exilat”, atunci, la Radio) că – în calitate de redactor-șef al revistei „Magazin istoric” – primise indicația expresă de a insera sistematic, în fiecare număr al publicației, studii referitoare la aspectele pozitive ale relațiilor României cu toate statele din Balcani.

Cristian era un specialist în materie. El fusese autorul unei istorii a „Înțelegerii balcanice”, formate din patru state: România, Iugoslavia, Grecia și Turcia, alianță constituită în 1934, dispărută însă odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Și el a evaluat pozitiv politica balcanică a lui Nicolae Ceaușescu, fiind – în rest – un critic necruțător al greșelilor acestuia pe arena internațională. Era convins că România promova consecvent o foarte bună strategie în Balcani, ceea ce se cerea reținut cu toate nuanțările necesare și acceptabile.