1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. „Să ascultăm și cealaltă parte…”

4 – 10 decembrie

TRANSPARENȚA… OPACĂ. Nu m-a mirat când de la Secția de Propagandă și Presă ni s-a solicitat să facem o notă detaliată despre „subiectele” incluse în schimburile de actualități referitoare la ecoul internațional al întâlnirii de la Malta. În mod special, ni s-a cerut să facem trimitere la reuniunea de la Paris a liderilor NATO la care George Bush a prezentat o informare privind întâlnirea lui cu Mihail Gorbaciov. Desigur, știrile pe această temă erau furnizate de sursele existente (amintite de mai multe ori în acest serial), dar se vede treaha că interesa și ce difuzau marile televiziuni și agențiile TV din lume, în special din Occident.

Pe baza a ceea ce am comunicat atunci, dar și a telegramelor cifrate ale ambasadorilor români din statele membre ale Alianței Nord-Atlantice pot să reconstitui, acum, modul în care s-a abordat tema și de „cealaltă parte”. Eram convins că multe din toate cele discutate reprezentau secrete păzite strașnic, însă, și ceea ce se afla la vedere se înfățișa destul de concludent.

Astfel, se sublinia că președinții au apreciat că întâlnirea lor reprezintă un succes, conform așteptărilor lor. Organizarea unei conferințe de presă comune reprezenta un caz unic în relațiile sovieto-americane, eveniment calificat drept „un simbol important”.

În cercurile politico-diplomatice de la Washington se considera că discuțiile constituiau „o afirmare publică extraordinară a unor relații dintre URSS și SUA”. În acest context, cei doi președinți au fost de acord că se impune „abandonarea caracteristicilor Războiului Rece”. Președintele G. Bush a apreciat că discuțiile privind problematica economică au fost „cele mai fructuoase”, avându-se în vedere pachetul de sugestii pe care l-a prezentat în vederea „sprijinirii realizării restructurării în URSS”. Conform unor informații „pe surse”, partea sovietică a exprimat insatisfacția că SUA nu s-au angajat să înlăture restricțiile privind exportul de tehnologie modernă în URSS și a manifestat o anumită reținere în ceea ce privește utilizarea pe scară largă de experți americani în „orientarea” privind redresarea economică.

Dintre rezultatele concrete ale întâlnirii s-au reținut mai ales organizarea unui nou dialog la nivel înalt, eventual în iunie 1990, în vederea continuării acțiunii celor două țări pe linia intensificării negocierilor și a depunerii de eforturi în vederea încheierii de înțelegeri privind reducerea armelor nucleare strategice, a forțelor militare și armelor convenționale tot din 1990. În această privință au prezentat interes declarațiile celor doi președinți, potrivit cărora întâlnirea de la Malta a creat o bază pentru acorduri mai largi în domeniul dezarmării nuclearo-strategice, al armelor chimice, al forțelor convenționale în Europa, precum și în ceea ce privește cooperarea economică bilaterală.

În ansamblu, s-a considerat că semnificația întâlnirilor din Malta constă mai mult în „tonul” decât „fondul problemelor”. În această privință, se avea în vedere că, în mod practic, existau încă multe puncte contradictorii în negocierile de dezarmare. S-a mai remarcat că la conferința de presă comună nu au existat păreri diferite față de probleme care, în mod tradițional, generau dispute Est-Vest.

„UNITATE DE VEDERI” DOAR LA FAȚADĂ. Informațiile difuzate prin schimburile de actualități TV erau consonante și în altă privință, și anume, prin scoaterea la iveală a unor mari diferențe de poziții între țările membre ale NATO. Tot atât de interesant era și faptul că la vârful Administrației americane, se exprimau puncte de vedere „nuanțate”. Așa se explică atenția acordată declarațiilor vicepreședintelui SUA, Dan Quayle, care a apreciat public că ar fi o greșeală să se interpreteze rezultatele întâlnirii sovieto-americane din Malta drept un semn că politica externă sovietică s-a schimbat. În acest sens, el a spus: „Consider că noua gândire și reforma reală există în domeniul economic”, apreciind că „ei nu au schimbat prea mult politica lor extenă”. În acest context,  a nominalizat pe E. Șevardnadze, D. Iazov, V. Falin. În schimb, a apreciat că M. Gorbaciov a fost „de mare ajutor” pentru realizarea de reforme în „țările socialiste” europene și a menționat că vede aceasta mai mult ca o problemă de politică internă, decât de politică extenă.

Totodată, D. Quayle a considerat că „lucrurile evoluează foarte rapid în Europa Răsăriteană, într-un sens pozitiv, de neașteptat” și că „trebuie să fim pregătiți pentru evoluții neașteptate, în situația în care evenimentele vor lua o întorsătură negativă”, întrucât încă „avem de-a face cu guverne totalitare”.

Vicepreședintele SUA s-a mai referit la intervenția sovietică în America Centrală și a apreciat că „nu trebuie să contăm pe sovietici” în soluționarea problemelor din zonă.

Totodată, D. Quayle a respins unele comentarii ale ziariștilor, potrivit cărora G. Bush a avut „un eșec deplorabil”, iar M. Gorbaciov „o reușită strălucitoare”, precizând că întrevederea nu a avut menirea de a negocia modalități concrete privind activitatea sovietică în Europa Răsăriteană.

Administrația americană continua să fie îngrijorată de activitățile sovietice în țările lumii a treia. În acest context, a afirmat că partea americană consideră util să găsească modalități de conclucrare cu URSS pentru soluționarea conflictelor din Asia și Africa. În această privință, a menționat că președintele G. Bush, în cadrul întâlnirii din Malta, a făcut o distincție evidentă între problematica Americii Latine și viziunea de ansamblu asupra relațiilor sovieto-americane pe de altă parte. A lăsat să se înțeleagă că privește situația cu mai puțin optimism în comparație cu șeful Casei Albe.