1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Schimbarea în sine nu miroase bine

6 – 12 noiembrie

VISURI ȘI REALITĂȚI. Deși îmi repugnă vorbele mari, în anumite situații ele se potrivesc de minune și, prin urmare, nu este cazul să le ocolim. Remarca este prilejuită de continuarea a ceea ce am reconstituit, pe scurt, în episodul precedent, din trecutul energeticii românești, în demersul de a identifica „sursa” uriașei crize prelungite, cu vârful în 1989. Reînnod, deci, firul povestirii sub semnul unui nou început.

Cel dintâi Plan de electrificare a țării (1950) poartă semnătura unui muncitor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, de meserie electrician, un electrician cu o înaltă calificare. În octombrie 1950, în stațiunea Olănești, s-a definitivat textul Raportului privind Planul de electrificare a României. Planul propriu-zis fusese întocmit în 1949 și în prima jumătate a anului următor de puternice echipe de specialiști sub coordonarea Institutului de Studii și Proiectări Energetice. Apoi, timp de cinci zile a fost examinat pe „toate fețele” la Academia RPR, unde – cu unele amendamente – i s-a dat avizul favorabil. Forma finală a Raportului a fost scrisă, cum mai precizam, la Olănești, unde muncitorul electrician, lider suprem al României, aflat la un tratament în cunoscuta stațiune climaterică vâlceană, a lucrat cot la cot cu ministrul Energiei Electrice, Gh. Gaston Marin, pentru partea tehnico-economică, iar pentru cea politico-ideologică și de propagandă cu nimeni altul decât ziaristul Silviu Brucan. Înainte de a prezenta câteva prevederi ale Planului și modul în care a fost realizat, cedez ispitei de a relata că – în timpul pregătirii unui reportaj radiofonic despre bazinul energetic, în formare, Motru-Turceni – am văzut la Primăria din Tg. Cărbunești (comuna unde s-a născut Tudor Arghezi) o placă din marmură care amintea că instalația electrică a modestei clădiri de atunci fusese montată, în 1943, de o echipă de deținuți în Lagărul din Tg. Jiu (amplasat în apropiere), echipă condusă de electricianul Gh. Gheorghiu-Dej. Instalația funcționa perfect și după mai bine de un sfert de secol.

Raportul avea o introducere „teoretică”, respectiv citate din Marx, Lenin și Stalin.

„Regele abur, care în veacul trecut revoluționase lumea și-a trăit traiul, iar locul lui va fi luat de o forță incomparabil mai revoluționară – scânteia electrică” (K. Marx).

„Numai atunci când țara va fi electrificată, când industria, agricultura și transporturile vor fi așezate pe baza tehnică a marii industrii moderne, numai atunci vom învinge definitiv” (V.I. Lenin).

„Prin electrificarea țării, Lenin nu înțelegea construirea unor centrale electrice izolate, ci trecerea treptată a economiei pe o bază tehnică nouă, trecere legată, într-un fel sau altul, direct sau indirect, de electrificare” (I.V. Stalin).

Sigur, citatele se înscriau într-o incontestabilă serie de banalități, dar așa era, pe atunci, moda: când făceai trimitere la „clasici” aveai acoperirea necesară pentru a susține chiar puncte de vedere… opuse. Or, Planul propus era, în esență, românesc, anunțat ca deziderat fundamental de Gheorghiu-Dej încă din octombrie 1945, la Conferința Națională a PCR, prin Raportul intitulat semnificativ, „O politică românească de realizări democratice”.

Atât în timpul elaborării, dar mai ales în perioada realizării Planului de 10 ani, s-a manifestat deosebit de activ (în cele mai multe cazuri, cu un entuziasm nedisimulat) intelectualitatea tehnică. În calitate de ziarist, am fost martor ocular la ceea ce se petrecea pe marele șantier de la Bicaz, pe alte șantiere, Filipeștii de Pădure, Paroșeni, Doicești, Moroeni, Sadu.

În acest context, se cuvine să spun măcar câteva cuvinte despre savantul energetician Dimitrie Leonida (1883-1965). Visul său a fost, încă din 1908, să se construiască o hidrocentrală la Bicaz. A elaborat chiar proiectul de bază. Din acel moment, au trecut nu mai puțin de 42 de ani până să fie materializat. În 1960, și-a văzut visul împlinit, inclusiv prin propria participare și prin pleiada de ingineri iluștri la formarea căreia a contribuit din plin, Dorin Pavel, Cristea Mateescu, Paul Dimo, Ion Stănescu, Martin Bercovici, pleiadă care a pregătit, la rândul ei, al doilea val de savanți în domeniu, precum Ion Rișcu, Gheorghe Diaconu, Adrian Nourescu. La Bicaz și-au însușit meseria, la cel mai înalt nivel, sute de tineri ingineri, care au avut de la cine să învețe. Gh. Gaston Marin a povestit, între altele, ce s-a întâmplat cu managementul uriașei construcții.

„În vederea construirii marii hidrocentrale de la Bicaz, a fost înfiinţată o întreprindere specială, cu sediul la Bicaz, în care au fost concentraţi cei mai calificaţi ingineri, cu mare experienţă, proveniţi îndeosebi de la Căile Ferate Române, unde există tradiţia de mari lucrări, ca de exemplu Cernescu. şeful şantierului de la baraj, ajutat de tânărul inginer Octavian Groza (fiul lui Petru Groza – T.B.), întors recent acasă, după absolvirea studiilor din URSS, Mosora, ajutat de tânărul inginer Ştefan, de la tunelul de aducţiune. conducta forţată, castelul de echilibru şi centrală. Mosora a fost numit mai târziu ministru al Construcţiilor. Ion Baicu a construit în câteva luni linia ferată Piatra Neamț-Bicaz, făcând astfel posibilă aprovizionarea marelui şantier cu materiale, utilaje şi echipamente pentru centrală şi pentru fabrica de ciment, care se construiau simultan. Ulterior, Ion Baicu a fost numit ministru al Transporturilor Navale şi Aeriene.

Şeful acestui mare şi complex şantier a fost inginerul Rusmanica, după experienţele nereuşite cu Adrian Georgescu, şi fostul şef de şantier de la canalul Dunăre – Marea Neagră, Buzescu. Rusmanica a fost, în timpul războiului, şeful de şantier al liniei ferate Braşov-Făgăraş, unde lucrau prizonieri sovietici. Pentru condiţiile mizerabile în care trăiau, de care el nu era în nici un fel responsabil, după eliberare, Rusmanica a fost condamnat de un tribunal militar la ani grei de închisoare. Cunoscându-i înalta valoare profesională şi nevinovăţia, am apelat la Gheorghiu-Dej care, a doua zi, în cabinetul său, mi l-a încredinţat pe Rusmanica, adus de gardieni direct din închisoare, în haine de puşcăriaş. L-am numit imediat şef al şantierului Bicaz, unde aveam mari dificultăţi din cauza ineficacităţii conducerii, funcţie pe care a îndeplinit-o în mod strălucit până la moartea sa prematură şi neaşteptată.

La Bicaz s-au format ingineri şi muncitori calificaţi care au construit ulterior hidrocentralele de pe Dunăre la Porţile de Fier, Mănaşu, Lotru, Râul Mare din Retezat, Drăgan-Iad, hidrocentralele de pe Sebeş şi toate centralele în cascadă a celor principale şi altele care asigurau folosirea aproape integrală a potenţialului hidroenergetic al ţării.”

De asemenea, notez că Bicazul a reprezentat o veritabilă școală a vieții și, în același timp, o experiență unică pentru meserii dintre cele mai diferite de la medici până la arheologi, de la cadre didactice (atât pentru copiii șantieriștilor, cât și pentru calificarea muncitorilor) până la prestatori de diverse servicii (bucătari, frizeri, poștași, lucrători din comerț, inclusiv în comerțul cu cartea) de la ziariști (la gazeta marelui șantier au lucrat relativ mult timp Radu Cosașu și Tita Chiper) până la contabili și la alți slujitori ai unor profesii economico-financiare.

Mai trebuie spus că asemenea cazului lui Rusmanica, zeci de foști „indezirabili” și-au dobândit o nouă existență, un statut social remarcabil prin faptele lor deosebite în cele mai diverse domenii, așa cum a rezultat din enumerarea unor profesii. Despre astfel de situații mi-a povestit, pe larg, inginerul Nicolae Mănescu (fără legătură cu familia lui Manea Mănescu), legendarul șef al grupurilor de șantiere de la Porțile de Fier. Calitățile sale de manager l-au recomandat mai târziu ca ministru al Energiei Electrice și, apoi, al Construcțiilor industriale, destituit, însă, de Nicolae Ceaușescu în noiembrie 1985, în urma unei analize trucate.

Desigur, n-a mers totul „ca pe roate”, s-au înregistrat întârzieri, accidente, erori de proiectare și de execuție, chiar avarii. În acest sens, profesorul Bogdan Murgescu a consemnat următorul „episod”, în parte, amuzant, în parte grav în ceea ce privește funcționarea Sistemului Energetic Național (SEM):

„Vizita lui Nichita Hruşciov în România, din 6 iunie 1955 (venit din Iugoslavia, după ce se împăcase cu Iosip Broz Tito), a evidenţiat fragilitatea noului SEN. Mal întâi, o pasăre a provocat un scurtcircuit pe linia de transport Doiceşti – Pătroaia, care a dus la căderea Sistemului Muntenia şi la imposibilitatea alimentării cu energie electrică a Aeroportului Băneasa (nu se construise încă Aeroportul Otopeni – T.B.), chiar înainte de aterizarea liderului sovietic. Avionul acestuia a trebuit să facă mai multe tururi deasupra aeroportului, timp de 20 de minute, până când avaria a fost reparată. Problemele au reapărut la mitingul din Piaţa Victoriei, când discursul lui Hruşciov nu a putut fi auzit datorită unor noi întreruperi electrice la staţia amplificare”.

VERDICTUL TIMPURILOR ȘI ELIBERAREA DE PREJUDECĂȚI. Până și cei mai isteți cârcotași au recunoscut că primul Plan de electrificare a României a reprezentat un model de abordare științifică, atât sub aspect conceptual, cât și din punct de vedere practic. Doar cu vagi urme ideologice, Planul propriu-zis se definea printr-o arhitectură armonioasă, pornea de la resurse (țiței, gaze naturale, bazine hidrografice, alte resurse regenerabile etc.), continua cu înființarea de institute de cercetare pe diverse profile energetice și cu o rapidă realizare a unui sistem energetic național (rețeaua de hidrocentrale și termocentrale, liniile de transport), includea, apoi, construirea unui complex de întreprinderi, „Electroputere” – Craiova, „Electrobanat” – Timișoara, „Electroizolatoare” – Turda, Uzina de Mașini Electrice – București (ca să dau doar câteva exemple, deoarece era vorba despre zeci de întreprinderi electrotehnice și cu profil electronic). Toate acestea au fost corelate cu programele de învățământ de la școlile profesionale până la institutele politehnice din principalele centre universitare ale țării.

Se concretiza, în acest mod, orientarea strategică potrivit căreia sectorul energetic devenise prioritar, ceea ce se reflecta în alocarea a circa 50 la sută din totalul investițiilor la scară națională și înregistrarea unor ritmuri de creștere superioare mediei pe economie. Bilanțul era cât se poate de concludent, sintetizat în creșterea producției de energie electrică de la 2,1 miliarde kWh, în 1950 la 7,7 miliarde kWh, în 1960. Adică, s-a depășit nivelul prevăzut în Plan cu 1,3 miliarde kWh.

Peste un an – doi, Nicolae Ceaușescu a încălcat deciziile Congresului al IX-lea al PCR, mai ales în ceea ce privește împărțirea venitului național în fond de acumulare și în fond de consum, respectiv o pătrime la trei pătrimi. Programele de investiții – în special în industria grea – au dus, în anumite perioade, la alocarea a peste 40 la sută din venitul național pentru fondul de acumulare. În același timp, ponderea sectorului energetic în totalul investițiilor s-a redus considerabil. În consecință, s-au „consolidat” premisele declanșării și cronicizării crizei. Absolut toate deciziile adoptate la Congresele XI, XII, XIII în sfera energeticii nu s-au îndeplinit în proporții tot mai mari, mai ales din pricina creșterii dependenței de importuri, precum și ca o consecință inevitabilă a accentului pus pe dezvoltarea prioritară a ramurilor și subramurilor energofage.

În aceste circumstanțe, în octombrie 1985, N.C. a emis Decretul nr. 2008/1985 „privind instituirea stării de necesitate și a regimului militarizat în unitățile din sistemul energetic național”. Sunt convins că mulți dintre cei care am trăit în acele timpuri nu prea ne amintim de acel Decret care punea, practic, capăt posibilităților de soluționare, măcar parțială, a unei cumplite crize energetice. Instituirea „stării de necesitate” reprezenta, indubitabil, un act prin care iraționalitatea era ridicată „pe cele mai înalte culmi”. Îmi amintesc – și, astăzi, în 2024 – fața împietrită, ca la un anunț mortuar, a colegului Paul Șoloc, care a citit, la prima vedere (textul venise la redacție în ultimul moment), actul normativ  care a bulversat o întreagă țară.

La câteva zile după emiterea Decretului, a apărut în presă informația potrivit căreia Nicolae Mănescu (despre care am povestit când am evocat adevărata epopee de la Porțile de Fier) fusese destituit din funcția de prim-adjunct al ministrului Energiei Electrice. Era „țapul ispășitor”, mai ales că reușise să-l scoată „din papuci” pe N.C. prin pozițiile lui realiste, cinstite, exprimate de-a lungul mai multor ani.

Bineînțeles, efectele Decretului nu numai că n-au corespuns așteptărilor celui care l-a inițiat și semnat. Dimpotrivă, situația s-a agravat continuu.

După mai multe experiențe cu miniștri de la Energie „care nu au confirmat”, Nicolae Ceaușescu a recurs la „serviciile” lui Ioan Avram, fostul șef ce părea veșnic înfipt la Ministerul Construcțiilor de Mașini. Astfel, la 8 martie 1986, l-a numit ministru al Energiei Electrice, dar peste puțin timp l-a demis și pe el.

Din cauzele de fond enunțate, Sistemul Energetic Național era permanent în faza premergătoare unui colaps. Iată ce povestea Silviu Curticeanu în „Memoriile” sale, din care am mai citat:

„Când mă gândesc la coșmarul acelor zile și nopți, mi se face pielea de găină, părul măciucă și tremur ca lovit de dambla. Tensiunea îmi crește și acum când revăd în memorie pe cadranul ceasului frecvența scăzând sub 47 Hz prevestind, în orice moment, colapsul sistemului energetic național, cu urmări incalculabile. Funcționarea sistemului energetic național în acea perioadă ar trebui să fie considerată a opta minune a lumii, iar dispecerii de la pupitrul de comandă adevărați magicieni. Din păcate, în acele zile de mare încordare, Ceaușescu își pierde din nou luciditatea, acționează la întâmplare, subordonând totul dorinței nefaste și nerealizabile de a nu afecta cu nimic ritmul de creștere a economiei naționale.”

Se cumulau, în sectorul energetic (așa cum am mai demonstrat), erori de strategie și tactică specifice „Epocii de Aur”. Cel mai grav era faptul că se adânceau dezechilibrele sectoriale, ca efect al politicii de dezvoltare prioritară a ramurilor energofage. Astfel, în 1989, din totalul producției de energie, sub toate formele, chimia consuma 29,6 la sută, metalurgia feroasă și neferoasă 23,4 la sută, construcția de mașini și de prelucrare a metalelor 8,7 la sută. Aceste ramuri a căror contribuție la producția industrială totală a reprezentat, în acel an, 47,3 la sută, au consumat 61,7 la sută din energia aferentă industriei și 57,6 la sută din energia electrică totală. Era vorba despre consumuri care depășeau cu mult nivelurile din alte țări. Așa, de exemplu, în Marea Britanie, Franța, Germania Federală, Suedia, Canada consumul energetic, în 1989, nu a depășit, din total, 10 la sută în siderurgie și 14 la sută în chimie. Toate acestea se petreceau în condițiile în care – încă de la începutul anilor ʼ70 – prețurile la resursele de energie crescuseră în ritmuri necunoscute până atunci (datele sunt prezentate în lucrarea profesorului Constantin Ionete la care am mai făcut trimitere). Reamintesc, în context, ceea ce se întâmpla în spitale, în maternități, în casele oamenilor nevoiași, în condițiile penuriei de energie – inevitabilul deficit cronic de căldură și lumină. În situația în care, cum s-a văzut, România înregistra consumuri uriașe pentru ramurile industriale energofage, ceea ce revenea populației din total a reprezentat 5,1 la sută, ceea ce constituia o cantitate mai mică decât pierderile tehnologice din rețelele de transport și distribuție.