1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Se țineau lanț zilele de marți cu ceasurile lor rele

 9 – 15 octombrie

CIRCURILE FOAMEI. În prima parte a zilei de marți, 10 octombrie 1989, N.C. a avut un contact profund neplăcut cu unele realități ale vieții cotidiene a bucureștenilor, care – oricum – beneficiau de un statut privilegiat în raport cu celelalte mari localități ale țării.

Se impune a reaminti, în context, că, de mulți ani, liderul suprem gândise reconstrucția Capitalei, inclusiv prin combinarea planurilor urbanistice inițiate de Regele Carol al II-lea cu mai tot ceea ce a realizat Kim Ir Sen la Phenian. M-am referit, în unele episoade precedente, la construcțiile faraonice în centrul cărora se afla „Casa Poporului”. Conform acelorași „concepții unitare” în mai multe zone din Capitală se construiseră sau se aflau în diferite faze de finalizare „edificii” grandioase destinate comerțului „socialist” – de la bunurile alimentare până la cele casnice. Era vorba despre proiecte-tip, care, prin cupolele lor, semănau cu Circul de Stat din Parcul Tonola.

Întrucât la raioanele profilate pe comerțul cu produse agroalimentare „bătea vântul”, bucureștenii botezaseră imensele clădiri „Circurile foamei”.

Ei bine, Nicolae Ceaușescu a vizitat câteva asemenea „edificii” și, în pofida măsurilor excepționale luate de autorități, atât la „Unirea”, cât și la „Delfinul” a constatat puținătatea mărfurilor din rafturi și galantare. Practic, în ajunul vizitelor n-au fost posibile suficiente colectări de legume și fructe pentru a se improviza un „belșug” adecvat. Multe spații nu dispuneau nici măcar de un mobilier sumar. În magazinele care aveau pe frontispiciu cuvântul „Carne” se găseau, mai ales, conserve de legume în ambalaje dubioase, însă la cele mai multe tronau, la uși, lacătele.

Organizatorii nu reușiseră nici să diminueze cozile. După ce s-a dus vestea că N.C. va vizita „Circurile foamei”, mulți bucureșteni s-au năpustit spre locurile cu pricina și au asaltat în special  tarabele cu produse clasice pentru aprovizionările de iarnă. Marfa se epuizase rapid, însă numeroși cetățeni n-au părăsit cozile, „animați de speranța” că se vor umple tarabele tocmai cu prilejul vizitelor lui N.C.

Asemenea scene n-au putut fi mascate cu sutele de „oameni ai muncii” aduși din întreprinderi și instituții să-l ovaționeze pe „cel care, neobosit, veghea la bunăstarea și fericirea poporului român” (conform reportajului oficial). Așa cum mi-a relatat colegul Ioan Ciuchi, care a urmărit întreaga vizită, N.C. fusese teribil de iritat de ceea ce văzuse, fapt evident și din imaginile filmate. Au fost „probleme” la montaj, deoarece se cereau eliminate grimasele, datul de mâini în semn de ceartă, privirile severe la întâlnirile repetate cu rafturile goale. Până la urmă, am „scos-o la vopsea”. Și nimeni n-a avut ceva de obiectat în legătură cu reportajul difuzat în Telejurnal.

„CUM DE A FOST CU PUTINȚĂ?”. Întrebarea i-a aparținut liderului suprem, tot în ziua de marți, 10 octombrie 1989 după ce a aflat că postul de radio „Europa liberă” a reușit să ia legătura telefonică, la Iași, pentru interviuri cu disidenții Dan Petrescu și Luca Pițu. N-a fost vorba despre un scurt interviu, ci despre o ditamai emisiune de circa 50 de minute. Știu câte ceva despre marea supărare provocată de acest „incident” din povestirea lui Constantin Mitea care a atras atenția conducerii RTV să ia măsuri ca mijloacele de comunicații de care dispunea instituția să nu fie penetrate. În acele zile, circula și zvonul că emisiunea se realizase cu complicitatea unor ofițeri din Securitate. Altfel n-ar fi fost posibilă nici cea mai scurtă convorbire telefonică a unui cetățean român oarecare cu străinătatea, nu cu unii disidenți bine cunoscuți, cu postul de radio „inamic”.

Peste ani, în perioada postdecembristă, Dan Petrescu a făcut o serie de precizări. Iată câteva dintre ele:

„Vă spun că nu a fost nicio complicitate a Securității. A fost o replică interesantă a unui securist – nu mai țin minte cum îl chema – într-un ziar din Iași, în care a spus: «Nu știm cum s-a dat acel telefon?». Desigur, noi suspectăm ce spune Securitatea, așa că nu invoc acest argument. În mare, lucrul a fost posibil datorită hazardului. Lucrurile au decurs în felul următor: e o chestiune de genul «oul lui Columb». A fost cineva care a avut această idee, că am putea fi apelați la un telefon – firește că nu al meu. Și aici a fost un joc: telefonul meu era tăiat, iar eu am convenit cu toți care au participat la aceste convorbiri – în cazul anchetei, care, firește, urma – să susțină sus și tare că s-a vorbit de la telefonul meu, fiindcă Securitatea nu avea cum să nege. Ar fi însemnat să recunoască faptul că telefonul meu era tăiat. Bun. Ideea a aparținut lui Filip Răduțiu, căruia îi aduc încă o dată, și pe această cale, omagiul meu. El și-a oferit telefonul și, de fapt, nu al lui, ci al unui prieten din Iași la care venea din când în când, asigurându-se în prealabil, prin niște legături între telefoniste, că acel telefon nu e supravegheat. Fiindcă – și aici – e un clenci: trebuie să cădem de acord că Securitatea supraveghea totul (…). Problema a fost să transmitem acel număr de telefon în străinătate. Aici a jucat hazardul. Un hazard în sensul că o lectoriță italiană, Ana Lacio, care fusese expulzată de la Iași pentru faptul că ne frecventa, dar fără să fi fost prinsă cu nimic compromițător, urma să sune la prietenii noștri din Iași, Dana și Emil Coșeru, având o întâlnire telefonică dinainte convenită de Luca Pițu. Ca într-o joacă, i-am spus lui Luca Pițu că e posibil să încercăm această variantă cu numărul de telefon și, dacă poate, să-l sufle Anei acel număr. Telefonul familiei Coșeru era undeva spre început; prin urmare, conta foarte mult ca numărul să fie transmis în primele cuvinte ale convorbirii. Așa s-a și întâmplat. Ana a înțeles imediat. Numărul a ajuns la dumneavoastră (la postul de radio „Europa liberă” – T.B.) și așa am putut vorbi”.