1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. „Secretele” meseriei și îngrădirile totalitare

1 – 7 iulie

AVATARURILE UNUI „FĂCĂTOR DE ȘTIRI”. Știam că nu voi scăpa de obligația de a prezenta în Telejurnale sinteze ale sutelor (dacă nu chiar miilor) de telegrame adresate liderului suprem în legătură cu propunerea de a fi reales la Congresul al XIV-lea în funcția de secretar general a partidului. Indicația de la Secție preciza că avalanșa telegramelor se va prăvăli peste noi cel puțin o săptămână.

Pe de o parte, ne convenea, deoarece aveam cu ce să deschidem emisiunea; pe de altă parte, era o corvoadă tot mai geu de dus, de suportat.

Întrucât nu aveam loc de „întors”, am recurs, ca și în alte cazuri, la precedente: devenisem un soi de specialist în redactarea sintezelor cu pricina. Cum procedam?

Alegeam o telegramă redactată mai acătării, rețineam cinci-șase idei (de fapt, fraze prefabricate) și le „legam” cu denumirea emitenților, adică scriam „Comitetele județene de partid cutare, cutare au raportat că…”. Continuam cu fraza aleasă din telegrama „suport” care suna cam așa: „exprimă adeziunea fierbinte față de realegerea tovarășului Nicolae Ceaușescu în înalta funcție de secretar general al partidului, garanția sigură a victoriei socialismului multilateral dezvoltat și comunismului pe pământul scump al patriei noastre”.

La paragraful următor scriam: „Aceleași gânduri și sentimente străbat și telegramele adresate de colectivele de oameni ai muncii de la (înșiram nume de întreprinderi și instituții reprezentative din mai multe zone ale țării) care relevă totodată rolul decisiv al secretarului general al partidului în elaborarea și aplicarea politicilor interne și externe, îndreptate spre dezvoltarea modernă a economiei, ca bază a creșterii nivelului de trai, a gradului de civilizație și cultură al poporului român”.

Nu mai exemplific. Cred că s-a înțeles „mecanismul”. În acest fel, preț de trei minute, înșiram zeci de emitenți, cu grija de a acoperi teritoriul țării, domenii de activitate cu diverse instituții și organizații etc.

Când, cu mulți ani în urmă, am experimentat „metoda” am așteptat reacțiile de la nivelul cel mai înalt. N-au venit. De aici, împreună cu șefii mei, am tras concluzia că formula este agreată și, prin urmare, am practicat-o cu adaptările cuvenite în funcție de „evenimentele” care declanșaseră valul de telegrame.

Reamintesc că vrafurile de telegrame au reprezentat o sursă principală de hârtie pentru uzul membrilor Redacției de actualități TV, deoarece foile erau completate doar pe față: pe verso, se putea scrie în condiții optime (hârtia era de foarte bună calitate) numai pe baza stocului care se completa continuu.

UN TRECUT „ÎNCURCAT” ȘI PERSPECTIVE ÎNVĂLUITE ÎN NECUNOSCUT. În cursul zilei de 6 iulie au sosit la București Delegațiile oficiale, la nivel înalt, care urmau să participe la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Ce aveau „în spate” ca experiență, ca „bagaj” de probleme nerezolvate?

Să încerc, pe scurt, să răspund la această grea întrebare.

Până în 1987, Tratatul n-a avut o doctrină militară proprie, adoptată ca atare de toate statele membre. Cu excepția României (dar după 1965) s-a acceptat tacit doctrina militară sovietică, drept model de necontestat. Corneliu Filip a sintetizat în cartea sa „Tratatul de la Varșovia” elementele definitorii ale respectivei doctrine:

„Aşa cum s-au pronunţat specialiştii, doctrina militară sovietică era una la nivel global, reflectând interesele de superputere ale URSS, care prevedea folosirea Forţelor Armate Unite în funcţie de interesele ei geostrategice. Ea acorda prioritate războiului racheto-nuclear la scară planetară şi considera ca decisivă, în caz de război, în Europa, ofensiva strategică, întreprinsă chiar de la început, astfel ca operaţiunile militare să se desfăşoare pe teritoriile statelor adversare din NATO. În planificarea operaţiunilor strategice ofensive rolul principal revenea trupelor de rachete cu destinaţie strategică, aviaţiei cu rază lungă de acţiune, submarinelor purtătoare de focoase nucleare. În acest sens, se vizau în special teritoriile mai îndepărtate, adică ale SUA, Canadei, Islandei. Pe teatrele de operaţiuni terestre scopul operaţiunilor era de a zdrobi grupările de trupe ale inamicului, de a cuceri şi ocupa teritoriul acestuia şi de a nu-i permite să invadeze teritoriul statelor socialiste, membre ale Tratatului”.

Avem, desigur, de-a face cu o formulare ultra-generală. Interesează, însă, în cel mai înalt grad, modul în care urma să fie „mărunțită” doctrina, prin referiri coerente la teatrele de operațiuni, în ceea ce privește, înainte de toate, cazul României. Potrivit precizărilor lui Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naționale în anii 1980-1985, în împărțirea „sarcinilor”, se stabilise constituirea „Frontului român” în caz de război. Potrivit acestei „diviziuni a muncii” sub raport militar, au avut loc sistematic aplicații la hartă, desfășurate pe teritoriul țării noastre. Din 1968, după invadarea Cehoslovaciei, România nu a mai participat cu trupe la aplicațiile din celelalte țări membre ale OTV și nici n-a mai acceptat trupe străine pe teritoriul ei național. Generalul Olteanu, consemnând toate acestea, a remarcat:

„Dacă din punct de vedere politic atitudinea României în problema manevrelor interaliate cu trupe a fost salutară, afirmând suveranitatea de stat, nu se poate trece cu vederea că, în plan strict militar, după o opinie personală, ea a avut indiscutabil un impact negativ, deoarece a privat comandamentele şi trupele române cuprinse în Forţele Armate Unite de un mijloc eficient de ridicare a nivelului lor de pregătire”.

Am ales relatarea despre o singură aplicație pentru a ilustra „întregul” cazului evocat, respectiv TOMIS+5, deoarece a fost mai apropiat de anul de care mă ocup, cu precădere. Aplicația a avut ca temă:

„Pregătirea şi ducerea operaţiei strategice de apărare în condițiile folosirii de către inamic a desantului maritim, trupelor aeromobile, de desant aerian şi grupurilor de cercetare-diversiune; deplasarea trupelor sub loviturile puternice executate de inamic cu aviaţia, rachetele şi sistemele de înaltă precizie, cu trecerea unor obstacole naturale mari; desfăşurarea forţelor pentru respingerea agresiunii; pregătirea şi ducerea operaţiei ofensive pentru nimicirea agresorului pătruns şi refacerea apărării pe frontiera de sud a R.P. Bulgaria”.

Generalul Olteanu a prezentat și câteva detalii referitoare la elementele de ordin strategic și tactic:

„Ca spaţiu, aplicaţia includea teritoriile Bulgariei, României, raionul de sud-est al U.R.S.S., teritoriul de nord al Greciei şi de nord-vest al Turciei, precum şi bazinele Mării Negre şi Mării Egee. La aplicaţie au participat: din partea Armatei române, Comandamentul Frontului în compunerea obişnuită, comandamentele armatelor 2 şi 3, comandamentele Diviziei 70 aviaţie, Brigăzii 32 Rachetele Operativ-Tactice, Regimentului 53 Rachete Antiaeriene, grupe operative ale Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului şi Comandamentului Marinei Militare.

Din partea Armatei bulgare a participat o grupă operativă a Comandamentului unei armate, iar din partea Armatei sovietice o grupă operativă a unui Comandament de armată”.

Fie și numai această descriere sumară și tot este suficient pentru a sublinia că aplicațiile nu erau un simplu joc în fața hărții, ci o modalitate profesionistă, serioasă, de acțiune militară nu numai de anvergură națională, ci și expresia colaborării strânse, efective, între statele membre ale OTV.

Pe plan politic, dar și cu implicații militare majore, lucrurile n-au fost nici simple și nici nu s-au derulat lin. Au fost multe momente  tensionate, la unul dintre ele am avut posibilitatea să asist indirect, în calitatea mea de ziarist la RTV.

În ziua de 26 noiembrie 1978 am fost anunțat că la Sala Plenarelor va avea loc o reuniune foarte importantă și, în consecință, aveam obligația să înregistrăm dezbaterile în vederea unei eventuale difuzări pe post. S-au luat, însă, măsuri neobișnuite pentru păstrarea secretului până la formula care avea să se adopte sub aspect publicistic. Am fost, pur și simplu, sechestrat într-o cămăruță alăturată celebrului Studio 4 pentru a urmări singur lucrările. Nicolae Ceaușescu a informat participanții, în marea lor majoritate generali, despre conflictul apărut la ședința din 23-24 noiembrie 1978, de la Moscova, a Comitetului Politic Consultativ al OTV la care delegația română a refuzat categoric cererea Comandamentului Forțelor Armate Unite (FAU) ale OTV de a majora cheltuielile militare și semnarea Statutului FAU, în caz de război, întrucât se preconiza încălcarea gravă a independenței și suveranității țării noastre. Aveam senzația că mai era, practic, un pas până la ieșirea României din OTV. În aceste  circumstanțe, în cuvântarea sa (dată publicității parțial și în „Scânteia”), Nicolae Ceaușescu a ținut neapărat să se asigure că poziția pe care o adoptase nu va avea consecințe grave și de aceea a precizat cât se poate de apăsat:

„În conformitate cu tratatele pe care le avem vom acționa împotriva oricărei agresiuni asupra aliaților noștri (…). Ne vom face în orice împrejurare datoria în conformitate cu angajamentele asumate”.

Mai clar nici că se putea.