1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Tensiunea ridicată, pulsul slab

26 februarie – 3 martie

BLOCAREA ÎN TIPARE. Una dintre servituțile impuse de Planul de emisiuni pentru primul trimestru din 1989 a fost obligația de a relata sistematic în Telejurnale despre desfășurarea Adunărilor Generale ale Oamenilor Muncii. Ce și cum să relatezi preț de maximum trei minute fie și numai despre o singură adunare care a durat minimum trei ore? Și aceasta la Televiziune, unde imaginea are prioritate absolută!

Formula principală pe care am găsit-o (și am constatat că nu a provocat obiecții, acolo „sus”) a fost următoarea (cu elementele de diferențiere oferite de specificul activității entităților în cauză): câteva secvențe alternative (sală/vorbitor), apoi imagini de la locurile de muncă, din nou, sala, dar cu asistența aplaudând. În prima secțiune reporterul spunea o frază-două despre temele dezbătute, mai ales prin menționarea angajamentelor asumate ca răspuns la chemarea la întrecere a entității reprezentative pentru ramura de activitate a participanților la adunare. Urma prezentarea unor aspecte concrete, inclusiv autocritice (prin alternarea, de data aceasta, a declarației cu vocea proprie a unui participant, acoperită, în cea mai mare parte, cu imagini din întreprindere) și, în final, pe aplauzele asistenței, citirea unui fragment din „Telegrama adresată tovarășului Nicolae Ceaușescu”. Acesta era – ca să zic așa – „prototipul”. Interveneau, desigur, unele schimbări, dar esența rămânea aceeași.

Am dorit neapărat să descriu un astfel de „subiect” difuzat în Telejurnale nu pentru a plictisi cititorul, ci pentru a pune în fața tinerilor gazetari de Televiziune, mai ales a celor care lucrează la posturile de știri, măcar o parte infimă a dificultăților profesionale cărora trebuia să le facem față.

Nu mă opresc, totuși, aici, deoarece inițiatorul așa-numitului sistem al democrației muncitorești-revoluționare, Nicolae Ceaușescu, dorea ca anul 1989 să demonstreze, mai convingător ca oricând, că socialismul care se construiește în România este trainic, viabil, puternic, un exemplu pentru toți, în special pentru țările unde se înregistrau, după opinia sa, adevărate acte de „trădare” a cauzei comunismului.

Colegii care relatau despre respectivele Adunări Generale îmi comunicau, pentru „uz propriu”, că atmosfera era, mai peste tot, grea, că operatorii noștri recurgeau la filmarea de planuri largi, deoarece cele apropiate „prindeau” doar figuri triste, că abia au surprins pe peliculă ceva aplauze palide pentru a fi folosite ca ilustrație la finalul telegramei adresate liderului suprem, că luările de cuvânt critice fuseseră, de multe ori, întrerupte de cel care prezida adunarea. Se auzeau și voci care explicau rezultatele slabe din producție prin faptul că oamenii veneau la lucru gata obosiți, marcați de goana după alimentele de bază, de frigul din case, de aglomerația cumplită din mijloacele de transport în comun.

Se transmisese indicația categorică de a nu se inflama atmosfera. Oamenii Puterii (activiști de partid și de sindicat, securiști și milițieni „sub acoperire” etc.) erau obligați „să facă totul” pentru calmarea spiritelor, pentru izolarea „turbulenților”.

Se „bătea monedă” pe majorarea retribuțiilor care urma să intre în vigoare de la 1 martie 1989, pe alte măsuri menite să amelioreze condițiile de trai, fără să se facă economie la tot felul de promisiuni, atât la nivel de entitate economico-socială, cât și pe planuri mai largi până la scara întregii țări.

În condițiile date, importanța Adunărilor Generale depășea cu mult cadrul strict economico-tehnic. Aceste reuniuni constituiau un test major centrat pe stabilirea măsurii în care legăturile PCR cu muncitorimea mai rezistau în condițiile crizei atotcuprinzătoare a sistemului, a regimului.

ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI. Dispunem, în prezent (2024), de suficiente argumente pentru a considera că punctul de inflexiune poate fi identificat în momentul în care sistemul și regimul „reușiseră” să provoace o mișcare de masă predominant muncitorească împotriva lor, prin evenimentul care a certificat apariția rupturii de neevitat de „clasa socială” considerată drept baza lor politică de „neclintit”. Sintagma ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI a fost lansată (după câte știu) de Postul de Radio „Europa Liberă”, în urma revoltei de la Brașov din 15 noiembrie 1987. Am considerat și atunci, după cum consider și astăzi (2024), că s-a găsit o formulă inspirată, nu numai sub aspect gazetăresc, ci și ca o premoniție politico-socială remarcabilă.

Pentru o evaluare corectă a relațiilor Puterii cu muncitorimea este nevoie să ne întoarcem măcar la teribilul an 1956. Nici actele de solidaritate cu masele răsculate din Poznan și Budapesta, precum cele din Timișoara și București, n-au pus în discuție legitimitatea și legalitatea orientării spre socialism (s-au emis doar variante de „perfecționare”). Fapt este că, după 1956, vreme de aproape două decenii, în România (și nu numai), muncitorimea, devenită tot mai numeroasă, a susținut, în esență, politicile de industrializare, urmate de procesele rapide de urbanizare, de ameliorare a condițiilor de trai. Abia în 1977 (cum am mai consemnat), acțiunea minerilor din Valea Jiului – determinată aproape exclusiv de cauze sociale – a readus în atenție legătura reală dintre muncitorime și structurile Puterii reprezentate, înainte de toate, prin cel care o conducea, Nicolae Ceaușescu. Au urmat acțiunile revendicative din bazinul minier Motru (1981), cele la întreprinderea de autocamioane Brașov (1983) și „Nicolina” Iași (1986). Le-am menționat, încă o dată, numai pe cele mai importante.

Toate deveniseră mărturii dintre cele mai elocvente ale creșterii neîntrerupte a nemulțumirilor – repet: în proporție de masă – față de situația economico-socială, pe fondul unei crize profunde, multilaterale (folosesc un cuvânt cu „ecoul” lui specific) care se acutiza pe măsura trecerii timpului. Elementul calitativ nou – care a eclipsat aproape tot ceea ce se petrecuse, până atunci, în timpul acțiunilor de protest – l-a constituit, în cazul Brașovului, la 15 noiembrie 1987, conștientizarea faptului că muncitorimea nu era, în niciun fel, clasa conducătoare în societate și perceperea faptului esențial că aveam de-a face cu o contestare clară, violentă, a sistemului și regimului, latura politică a acțiunii fiind reținută și subliniată mai ales de presa din străinătate, inclusiv din statele „socialiste” vecine.

Este obligatoriu de analizat și reacția lui Nicolae Ceaușescu la ceea ce s-a întâmplat la Brașov. Am studiat stenogramele ședințelor la cel mai înalt nivel, aprecierile marcate de o supărare ieșită din comun ale „celui mai iubit fiu al poporului”, „celui mai înalt exponent al clasei conducătoare”. N.C. a sesizat, din prima clipă, că revendicările muncitorești căpătaseră un caracter politic tranșant, chiar dacă Securitatea și activiștii de partid i-au ascuns că s-a strigat „Jos Ceaușescu!” și că portretul lui de la Județeana PCR a fost aruncat de mulțime și făcut ferfeniță.

Intervenția lui N.C. din ședința CPEx din 28 noiembrie 1987 a fost dominată de decizia de a se sugruma din fașă, indiferent de mijloace, manifestările pe care le-a numit de-a dreptul „contrarevoluționare”. Critica necruțătoare la adresa „slăbirii inadmisibile a spiritului de partid, a răspunderii, a disciplinei și a ordinii” a atestat – cum nu se putea mai clar – recunoașterea faptului că „nu mai era de glumit”. Un detașament reprezentativ al muncitorimii se ridicase explicit împotriva sistemului și regimului în frunte cu Nicolae Ceaușescu. Una dintre cele mai pregnante dovezi că era hotărât să „strângă șurubul” a fost Ordinul MAI 02600 de reprimare dură, extremă a oricărei acțiuni contrare „orânduirii socialiste”. Se abandonase, în mare parte, așa-zisa metodă de „convingere” și se punea accentul pe „forță”.