1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Timpul și timpurile nu le lămureau pe toate

2 – 8 septembrie

O JUMĂTATE DE SECOL DE CONTROVERSE. Cine, acum, în vara și toamna anului 2024, mai are timp și dorință să viziteze librăriile va constata lesne că tema celui de-al Doilea Război Mondial este tratată în zeci de cărți. Cele mai multe emit pretenția de a conține, dacă nu dezvăluiri senzaționale, măcar numeroase detalii „din culise”, care fac deliciul cititorilor.

Nu știu dacă – în cazul meu – este un avantaj sau un dezavantaj că am trăit în anii acelui cumplit măcel, chiar dacă eram un adolescent, dar ceea ce am citit și citesc (enorm) despre marea conflagrație îmi provoacă reacții dintre cele mai diverse. Chiar când documentarea autorilor este fără cusur, lipsește fiorul vieții reale, al amintirilor personale, adică amalgamul de sentimente ținut treaz, proaspăt prin dramatismul, prin tragismul momentelor prin care au trecut zeci și zeci de milioane de locuitori ai Terrei.

Spun toate acestea pentru că am așteptat cu interes ziua de 1 septembrie 1989, când se împlinea o jumătate de secol de la izbucnirea Războiului. Doream să văd cum va reflecta presa română semnificațiile acelei zile predominant comemorative. În sinea mea îi reproșam multe lui Nicolae Ceaușescu pentru modul în care a tratat „subiectul” în cuvântarea din 21 august 1989. Mă gândeam, în special, la omisiunile vinovate și la formulările rudimentare, la capacitățile reduse de a ajunge la concluzii viabile, dar eram conștient și de faptul că N.C. nu putea să acorde acestei teme un spațiu disproporționat în „economia” întregului discurs.

Știam că la Secția de Propagandă și Presă a CC al PCR lucrau cel puțin doi istorici „oficiali”: Ion Ardeleanu și Mircea Mușat. Speram că – aprobând articolele care urmau să apară în presa din 1 septembrie 1989 – vor completa semnificativ cuvântarea lui N.C., astfel încât împlinirea a 50 de ani de la declanșarea uriașei conflagrații să fie marcată pe măsura evenimentului de însemnătate istorică universală.

Am fost profund dezamăgit. În afară de mestecarea unor citate din „Opera Tovarășului” și de trimiteri la „lupta sa neobosită pentru pace, împotriva fascismului și războiului”, nu se găsea nimic altceva.

O excepție a făcut (totuși) emisiunea difuzată după Telejurnalul de seară, emisiune-îndemn de a se învăța din lecțiile istoriei. A plătit, desigur, tributul obișnuit, însă a prezentat secvențe din Arhiva Națională de Filme care nu prea se văzuseră la Televiziunea română: liderii marilor puteri aliate, numeroase căpetenii naziste, bătălii și din Est și din Vest, alte momente considerate, până atunci, tabu. Nu cunosc detaliile elaborării și avizării acestei emisiuni, însă, ce s-a prezentat pe post se constituia într-un semnal că, uneori, era posibil să se spună și adevăruri neplăcute, susținute de un suport filmic adecvat.

Se pot povesti multe despre ziua de 1 septembrie 1989, inclusiv despre modul cu totul excepțional (cel puțin din punct de vedere publicistic) în care multe televiziuni din lume au difuzat emisiuni de largă respirație dedicate celui de-al Doilea Război Mondial (am văzut secvențe impresionante la schimbul de actualități TV). Mă opresc aici, pentru a face loc unui text scris într-o stare emoțională specială.

IN MEMORIAM. Nu știu dacă rândurile următoare vor fi considerate de cititor drept (încă) un „corp străin” în acest serial, dar nu pot să nu le inserez, deoarece este vorba despre un caz cert de conștiință. La 1 septembrie 1989, mi-a dat un telefon prietenul meu Eugen Preda („exilat” la Radio, în urma unor întâmplări pe care le-am povestit, pe larg, în „Trilogia Revoluției Române în direct”) pentru a mă anunța că murise Costin Murgescu. Peste aproape două luni, la 29 octombrie 1989, urma să împlinească 70 de ani.

L-am cunoscut pe C.M., pe „filiera” celor care se aflaseră, în diferite perioade, la conducerea ziarului „România liberă”, încă din anii ʼ50 din secolul trecut. Îndeplinea acolo, de mult timp, funcția de redactor șef-adjunct, funcție care părea „bătută-n cuie”, ca o confirmare a unui fapt istoric remarcabil. Costin Murgescu, cu antecedente legionare, se încadrase în anii războiului, din convingere, sub influența unor prieteni, foști colegi la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (azi, ASE), în mișcarea antifascistă și antihitleristă. A avut un rol esențial în redactarea și tipărirea (în ilegalitate) a ziarului „România liberă”. A fost, în această calitate, principalul „actor” în operațiunea finalizată cu apariția, la 24 august 1944, a primului număr legal al „României libere”, ziarul care anunța marele eveniment din ajun. Așadar, cu puține zile înainte de a părăsi această lume, C.M. a fost, într-un fel, părtaș la marcarea a 45 de ani de la actul de la 23 August 1944.

Costin (îi spun așa pentru că i-am fost prieten și colaborator) era economist de formație, cu studii strălucite. În urma epurărilor din anii 1957-1958, care îi vizau și pe unii ilegaliști „nesiguri”, C.M. a fost înlăturat de la conducerea ziarului „România liberă” și numit director adjunct la Institutul de Cercetări Economice condus, la vremea aceea, de amicul său foarte apropiat, nimeni altul decât Gogu Rădulescu, viitor ministru, viceprim-ministru, vicepreședinte al Consiliului de Stat, membru al CPEx, al Prezidiului Permanent.

M-am întâlnit de mult ori cu C.M. în locuința lui Henri Dona (fostul meu șef la Radio, în anii 1952-1953 și, apoi, 1956-1958) și la sediul Institutului (bulevardul Ana Ipătescu, în prezent Lascăr Catargiu nr. 44), , astfel încât sunt în măsură să povestesc câte ceva despre cine a fost și ce a făcut Costin Murgescu. O parte dintre amintirile legate de el le-am împărtășit cititorilor tot în „Trilogia Revoluției Române în direct”. I-am cunoscut opiniile exprimate în mass-media, în calitate de redactor-șef al săptămânalului „Viața economică”, inclusiv articolele împotriva așa-numitului „plan Valev” (care preconiza crearea unor zone economice transfrontaliere, scoase de sub jurisdicția statului de care aparțineau). C.M. mi-a oferit și posibilitatea să public, la rândul meu, mai multe articole și studii referitoare la entitățile economice, din acea perioadă, cu precădere prin relevarea experienței de la „Semănătoarea” unde, cum am mai precizat, am fost vreme de cinci ani, redactor-șef al gazetei de uzină. De asemenea, C.M. avea o rubrică permanentă la Radio, intitulată „Convorbiri economice”, rubrică dedicată, din când în când, anumitor fapte pe care i le comunicasem în legătură cu desfășurarea activității la Uzina „Semănătoarea”. Începând cu anul 1969, până la sfârșitul zilelor sale, a fost directorul general al Institutului pentru Studierea Conjuncturii Economice, ales, între timp, membru corespondent al Academiei Române.

Când, la BNR, în 2014, s-a lansat cartea pe care am scris-o împreună cu regretatul meu prieten și coleg profesorul Marin Dinu („Răzbunarea trecutului”) i-am propus guvernatorului, acad. Mugur Isărescu, unul dintre discipolii lui Costin Murgescu, să se marcheze în septembrie împlinirea a 25 de ani de la moartea lui C.M., propunere însușită imediat de cel care, împreună cu alți colegi de la Institutul de Conjunctură, îi datorează enorm mentorului lor. Nu știu de ce, până la urmă, propunerea n-a fost acceptată. Sunt convins că o monografie dedicată lui Costin Murgescu ar fi un demers obligatoriu, iar dacă voi fi solicitat, sunt gata să furnizez autorilor tot ceea ce știu despre ilustrul economist Costin Murgescu. La aceeași manifestare publică – pentru a nu se pune la îndoială afirmațiile mele privind prietenia cu C.M. – am citit dedicația pe care mi-a scris-o Ecaterina Oproiu, soția lui Costin Murgescu, pe ediția postumă a lucrării acestuia „Mersul ideilor economice la români”, vol. II. Iată textul:

„Domnului Teodor Brateș.

…cu adâncă durere că nu Costin este acela care să-i dedice acest volum, așa cum,  fără nicio îndoială, ar fi făcut-o, exprimându-și stima dintotdeauna pentru Teodor Brateș și admirația pentru cel care a avut un rol atât de important în Revoluția TV, din decembrie.

Îmi permit să adaug și admirația mea,

Ecaterina Oproiu-Murgescu,

Septembrie 1990”

Am cunoscut-o pe Catrinel (așa îi spuneam noi, colegii) încă din anii ʼ50, când lucra la „România liberă”; apoi am colaborat în Radio și, bineînțeles, ne-am întâlnit, împreună cu Costin, cu diverse ocazii, inclusiv în casa lor, de pe bulevardul Elisabeta (fostă 6 Martie). Catrinel ne-a părăsit, la vârsta de 94 de ani, la 22 aprilie 2024. Cu excepția a două-trei publicații culturale, decesul ei a trecut neobservat. Au spus unii, între care Vladimir Tismăneanu, multe porcării la adresa ei. Un articol admirabil a publicat în „Observatorul cultural” profesorul Vasile Morar (despre care îmi îngădui să spun că îmi este prieten apropiat, drag). A cunoscut familia Murgescu prin intermediul lui Niculae Bellu, fost redactor-șef la „România liberă” (pe care Catrinel îl considera „tatăl nr. 2”). Bineînțeles, am multe de povestit, unele ceva mai sensibile, despre Catrinel Oproiu, însă altă dată; nu este locul acum.