1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Totuși, rutina nu era lipsită de surprize

29 iulie – 4 august

LA ORIGINILE „NECHEZOLULUI”. Fusesem anunțat, din timp, că N.C. va vizita în dimineața zilei de 3 august 1989 mai multe unități din sectorul agroindustrial și marile șantiere de pe Canalul București – Dunăre. Bineînțeles, am luat măsurile care se cuveneau, astfel încât filmarea a decurs normal. Când am văzut imaginile din timpul vizitei mă așteptam ca totul să se deruleze într-o manieră rutinieră: aterizarea elicopterului prezidențial lângă grupuri de oameni entuziaști, pâine cu sare, pionieri cu flori, portrete, panouri, bannere, mă rog, „tot tacâmul”. Apoi, discuții cu gazdele, indicații pe parcurs, concluzii. Apoi, zborul elicopterului spre obiectivul următor. Aceleași primiri, discuții, aprecieri, felicitări, urări. La câte popasuri, același tipic.

Percepția s-a schimbat radical când am citit reportajul oficial. Între altele, s-a menționat că la stațiunea de cercetări agricole Teleorman (de lângă Drăgănești-Olt) s-a intrat în lanuri cultivate cu ricin, năut și cicoare. Imediat, gândul s-a dus la „nechezol”, adică la înlocuitorul cafelei (care se aducea în cantități tot mai mici din import), un soi de amestec de năut, cicoare, ovăz; „hazul de necaz” era și este un sport național; dat fiind faptul că la amestecul cu pricina se folosea și ovăzul (mâncarea pentru cai), glumeții au poreclit înlocuitorul cafelei naturale „nechezol”. Cred că este bine să reamintim și aceste povești adevărate din „Epoca de Aur”.

Reportajul oficial m-a șocat. Mă întrebam: oare Nicolae Ceaușescu intenționa să ducă politica lui autarhică până acolo încât să producem în țară bumbac, orez, năut, cicoare, ricin etc. În cantități suficiente asigurate prin însămânțări pe mari suprafețe? Cât de realiste erau astfel de planuri?

Sub presiunea unor asemenea întrebări am citito cu mai mare atenție reportajul.

La primul popas, amintit, Stațiunea de cercetări, în centrul discuțiilor s-a aflat… ricinul. Știam câte ceva despre „uleiul de ricin”, cumpărat din farmacii. În timpul vizitei, s-a precizat că în 1989 erau cultivate cu ricin peste 26.000 de hectare; specialiștii de atunci (ca și cei din prezent, 2024) considerau că multe suprafețe și, în genere, întregul climat din țara noastră sunt favorabile cultivării ricinului.

Spre deosebire de alte vizite, discuțiile cu specialiștii, surprinse foarte bine în reportajul colegilor de la AGERPRES, au prezentat un interes real în rândurile unui număr foarte mare de cititori, de radio și telespectatori, inclusiv prin numeroasele detalii referitoare la culturile examinate. Astfel, s-a precizat că uleiul de ricin are o concentrație bogată de acizi grași nesaturați, fiind folosit mai ales în cosmetică și în medicina naturistă. Pentru a se înființa o plantație de ricin se poate utiliza orice tip de sol, însă, zona sudică a țării precum Teleormanul, este cea mai potrivită în vederea cultivării unor soiuri târzii pentru ca semințele plantei să ajungă la maturitatea necesară recoltării în vară. Ricinul se poate planta după orice plante premergătoare. Arătura necesară ricinului este de 25 cm.

Liderul suprem a ascultat cu atenție toate aceste informații și a cerut ca, începând din 1990, ricinul să se cultive pe cel puțin 100.000 de hectare, să se folosească în acest scop și noile soiuri foarte productive create în Stațiune.

În ceea ce privește năutul, s-a precizat că necesită puțină apă pe toată durata perioadei de vegetație. În condițiile în care se pregătea din toamnă terenul și se executau lucrările indicate, existau șanse să se obțină recolte consistente. S-a mai subliniat că, în plus, năutul îmbogățește solul cu o cantitate importantă de azot (90 până la 110 kilograme la hectar substanță activă), mărește gradul de fertilitate.

La rândul ei, cicoarea este o plantă care se poate utiliza atât pentru uz intern, cât și pentru uz extern. Toate componentele plantei sunt folosite, însă, în moduri diferite. Astfel, frunzele sunt utilizate în salate, florile pentru ceai, iar din rădăcină se prepară o băutură asemănătoare cafelei. Se mai folosește ca înlocuitor al untului.

Prin urmare, era vorba despre treburi serioase, fapt confirmat și de vizita la Întreprinderea pentru producerea și valorificarea bumbacului Brinceni, tot din județul Teleorman. Aparent, ideea de a se cultiva bumbacul în România era de-a dreptul fantezistă. Doar aparent, deoarece în zonă se acumulase o bună experiență care atesta posibilitățile reale de extindere a culturii. În această direcție s-au îndreptat și indicațiile date de N.C.

Nu mai puțin interesantă era experiența IAS Chirnogi, din județul Călărași, în ceea ce privește cultivarea… orezului. Puțini știau și știu că în România orezul a fost introdus în 1786, de o familie de italieni, care s-a stabilit pe malul râului Bârzava, în zona Banatului și a cultivat 175 de hectare.

Suprafața amenajărilor cu orez era, în 1989, de 59.500 ha, mai ales în Bărăgan, cu producții satisfăcătoare.

În toate unitățile vizitate la 3 august, Nicolae Ceaușescu a apreciat rezultatele înregistrate, a criticat unele nereguli, a indicat să se mărească densitatea plantelor, să se folosească tehnologii moderne ș.a.m.d. Importantă era (re)configurarea posibilității de a se diversifica și extinde culturile agricole sub impactul unor cercetări științifice proprii, unele foarte valoroase.

RAPORTUL DINTRE VOINȚĂ ȘI… PUTIRINȚĂ. Vizita din 3 august 1989 a continuat la câteva puncte de lucru de pe uriașul șantier al „Amenajării complexe a râului Argeș”. În 1989, cele mai importante, atât ca amploare, cât și ca resurse materiale și umane angajate, erau „Casa Poporului” și „Canalul Dunăre – București”. La 3 august Nicolae Ceaușescu a oprit în patru puncte de-a lungul viitorului canal: la nodul hidroenergetic nr. 1, situat la kilometrul 2, în apropiere de Oltenița, apoi, la kilometrii 11 și 20, unde lucrau soldați și, în sfârșit, pe șantierul viitorului port București, în dreptul localității 30 Decembrie (în prezent, 1 Decembrie).

Ritmul lucrărilor l-a nemulțumit profund pe Nicolae Ceaușescu. A dat vina pe conducătorii șantierelor, dar cauzele principale erau altele. Economia românească nu avea capacitatea de a face față volumului de investiții, mai ales din noul centru civic bucureștean și pe șantierele vizitate, deschise pe zeci de kilometri de-a lungul râului Argeș. Utilajele, materialele de construcții, forța de muncă erau total insuficiente. În plus, pe măsură ce se derulau târâș-grăpiș lucrările, se descopereau erori de proiectare.

…Am aflat, acum, în 2024, că sunt șanse reale să se redeschidă aceste șantiere, devalizate după decembrie 1989. Nu mă pot pronunța în legătură cu astfel de intenții. Tot ce pot spune se referă la o dezbatere profesionistă din 2005 de la sediul Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR) la care am fost de față. S-au confruntat… inginerul Ion Iliescu, fostul președinte al României, cu un grup de cercetători și proiectanți din Institutul de profil. De o parte și de alta s-au adus argumente și contraargumente economice, tehnice, sociale în legătură cu grandiosul proiect. Ion Iliescu justifica decizia luată la începutul lunii ianuarie 1990 de o stare a lucrărilor. I-au combătut pe cei de la Institut. „Meciul” s-a terminat cu un rezultat de 0–0. Să se fi depășit, oare, dificultățile uriașe din calea realizării unui asemenea grandios proiect, taman acum, în 2024, când resursele reale investiționale nu sunt nici pe departe acoperitoare pentru reluarea parțială a lucrărilor pe aceste șantiere?