1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Un orizont de așteptare mereu în schimbare

2 – 8 octombrie

SĂ VEZI ȘI SĂ NU CREZI. Secvențele filmate pe Aeroportul Otopeni, la 7 octombrie, la reîntoarcerea în București, după vizita la Berlin, ni-l înfățișau pe un Nicolae Ceaușescu îmbătrânit cu cel puțin 10 ani. Dădea mâna cu demnitarii veniți să-l întâmpine (conform protocolului cunoscut), dar părea absent, fără vlagă, cufundat în gânduri negre. Una era ceea ce afirmase, înainte de plecare, în ședințele cu ușile închise și cu totul alta starea de fapt pe care o văzuse cu ochii lui, confirmată de informațiile mai mult decât alarmante primite – chiar în avion – din diferite surse. Nu numai situația din RDG îl îngrijora la cele mai înalte cote, ci mai tot ceea ce se întâmpla în celelalte țări est-europene și în URSS. La ce concluzie ajunsese în ceea ce privește politica internă sub șocurile evenimentelor externe în curs de desfășurare?

În eforturile menite să contureze un răspuns valabil, am reconstituit, într-un episod anterior, cronica începutului lunii octombrie 1989 în care locul central îl ocupa situația din agricultură și industria alimentară. Era imposibil, în context, să nu se facă măcar o firavă legătură cu manifestările tot mai evidente de nemulțumire, în proporție de masă, față de ceea ce oferea „Epoca de Aur”, mai ales în zona deficitelor cronice de pe piața bunurilor și serviciilor destinate „supușilor”. Chiar și în RDG – unde nivelul de trai era mult mai ridicat în comparație cu celelalte țări est-europene – una dintre principalele revendicări ale amplelor acțiuni de protest – viza necesitatea îmbunătățirii rapide și radicale a calității vieții, la o cotă cât mai apropiată de cea din RFG.

Preocupările în materie au fost reconfirmate, în dimineața zilei de 8 octombrie 1989. Nicolae Ceaușescu a vizitat (să zicem incognito) piețele Dorobanți, Floreasca, Obor, Unirii și mai multe alte unități comerciale de pe traseu. Mai-marii autorităților bucureștene au aflat de intenția lui N.C. de a vizita piețele din Capitală, târziu, în noapte, astfel încât n-au mai fost în măsură să organizeze suficiente butaforii, așa cum se întâmpla de obicei. În aceste condiții – mai ales că peste tot întâlnea cozi interminabile – N.C. a avut ocazia să cunoască, fie și numai „hălci” din realitate, chiar dacă se mobilizaseră rapid, pe ici-pe colo, grupuri de „oameni ai muncii”, care aplaudau și scandau „Ceaușescu și poporul!”. Absența entuziasmului autentic era atotcuprinzătoare. Când am văzut imaginile filmate (brutul) în cursul acestor vizite mi-am întărit convingerea că N.C. era de-a dreptul temător față de ceea ce se putea întâmpla dacă, pe piață, continua să se resimtă atât de puternic efectul direct al politicii de austeritate, pe care o promova de aproape un deceniu.

A crezut că va găsi, totuși, o situație mai bună, bazat pe rapoartele primite zilnic referitoare la cantitățile de produse agroalimentare livrate pentru „fondul pieței”. Devenea imposibil să nu constate că perpetuarea unor cozi imense se explica nu atât prin „deficiențele de organizare a aprovizionării”, ci prin inexistența, în silozuri și depozite, a mărfurilor despre care se afirma că se află „în cantități și sortimente corespunzătoare”. Echipa de la AGERPRES care l-a însoțit pe N.C. a primit indicații exprese să nu se refere, în reportajul oferit presei, inclusiv Televiziunii, la deficitul de marfă, ci să sublinieze alte aspecte. Astfel, a „furnizat” un text care suna așa:

„În toate unitățile, cetățenii Capitalei și-au manifestat spontan satisfacția de a se întâlni cu tovarășul Nicolae Ceaușescu căruia i-au exprimat respectul și prețuirea lor pentru grija și preocuparea față de tot ceea ce poate asigura oamenilor o viață demnă, un nivel de trai corespunzător. Secretarul general a apreciat că nu toate unitățile comerciale erau bine întreținute și îngrijite, deși unele erau amplasate în construcții noi, moderne și dispuneau de instalații și dotări costisitoare (așa-numitele „circuri ale foamei” – T.B.) și că nu peste tot se manifesta grijă pentru ordine și curățenie, care sunt, totuși (acest „totuși” făcea „toți banii!” – T.B.), strict necesare în acest domeniu.”

POTEMKINIADĂ ÎN STIL BUCUREȘTEAN. Existau, e drept, unele mici semne că mai tot ceea ce văzuse îl pusese pe N.C. în situația de a căuta soluții, fie ele și numai pe termen scurt. În dimineața zilei de 9 octombrie 1989, a vizitat noul magazin „Vânătorul”, deschis la parterul unuia dintre blocurile complexului de locuințe, cunoscut cu sintagma „La Coloane”. Corpurile de clădiri erau amplasate pe bulevardul Dacia, și, mai departe, dincolo de colțul cu Piața Romană până departe în bulevardul Magheru. Magazinul deținea un spațiu considerabil, imediat după intrarea în parcul interior al complexului locativ. AGERPRES a reținut (citez din textul remis, inclusiv redacției de Actualități TVR):

„Tovarășului Nicolae Ceaușescu («primul vânător al țării» – T.B.) și tovarășei Elena Ceaușescu le-au fost prezentate preocupările în direcția valorificării bogatelor resurse oferite de fondul cinegetic din țara noastră, prin realizarea unor produse alimentare din toate speciile de vânat. Un sector bine reprezentat în cadrul magazinului este cel al semipreparatelor, mezelurilor, dar și al produselor de patiserie pregătite de industria alimentară.

Apreciind modul de organizare a magazinului, varietatea și calitatea produselor expuse, secretarul general al partidului a cerut să se ia măsuri pentru funcționarea permanentă a acestei unități, pentru asigurarea aprovizionării sale corespunzătoare. S-a indicat, în același timp, să se studieze posibilitatea înființării unei unități cu același specific, dar de capacitate mai mare pentru servirea mâncărurilor calde, urmând ca în profilul actualului magazin să rămână vânzarea către populație a semipreparatelor. Conducătorul partidului și statului a cerut factorilor de răspundere prezenți să ia măsuri pentru punerea în funcțiune și a unor unități comerciale cu specific pescăresc în cadrul cărora să fie organizate atât spații pentru servirea mâncărurilor din pește, cât și sectoare pentru vânzarea unor produse specifice. Tovarășul Nicolae Ceaușescu a arătat că rețeaua magazinelor alimentare trebuie întregită cu o serie de unități mici, cu un profil bine definit, cum ar fi brutăriile și simigeriile care trebuie să asigure o mai mare diversitate de produse pentru populație.”

Era evident că vizita la magazinul „Vânătorul” fusese doar un pretext pentru a se transmite populației mesaje încurajatoare menite să mai diminueze câte ceva din starea generală de nemulțumire.

De la amiaza zilei de 9 octombrie 1989 până seara, când au părăsit sediul CC al PCR, Nicolae și Elena Ceaușescu au avut nu mai puțin de șase ședințe, unele mai scurte, altele mai lungi, dar toate înscrise în „logica” presiunilor din acele zile. Se căutau febril alte și alte formule de aprovizionare a populației cu produse agroalimentare. În paralel cu acțiunile propagandistice, în intimitatea „Săliței Mari” și „Săliței Mici”, s-au desfășurat, în reprize succesive, discuții despre situația alimentară (la una dintre ședințe a fost convocată conducerea de partid și de stat a Capitalei), și despre mersul investițiilor din domeniile conexe. La final, i-a chemat, de urgență, pe șefii cei mari din Ministerul de Interne. În condițiile date, N.C. nu dorea, în niciun chip, să scape din mână „organele de ordine”, principalele lui instrumente de coerciție, de represiune, de instaurare a ordinii și disciplinei.

A doua zi, 10 octombrie, întrucât locuiam în apropiere, înainte de a pleca la treabă, în drum spre Televiziune, am făcut un mic ocol și am intrat, în magazinul „Vânătorul”. Vitrinele frigorifice erau cvasigoale (se găseau numai așa-numiții creveți vietnamezi), iar pe rafturi, în afară de lozinci și reclame, se aliniau borcane cu muștar, conserve de legume cu culori suspecte, sticlele de „Cico”, adică produsele care „populau” mai toate Alimentarele. E de mirare că, din nou, m-am… mirat.

Datele statistice oficiale vehiculate de N.C. în luările publice de cuvânt, dar și în analizele desfășurate în spatele ușilor capitonate, conturau un tablou acceptabil în materie de aprovizionare a populației. În realitate, penuria era generalizată. Nu încăpea nicio îndoială că statistica oficială denatura grav imaginea unor stări de fapt, generatoare de mari nemulțumiri în rândurile majorității populației țării. Cei care lucrau la Direcția Generală de Statistică – așa cum au recunoscut în perioada postdecembristă – au trimis, însă, date aproape corecte la instituții internaționale, deoarece, în caz contrar, România ar fi fost sancționată aspru. Între datele furnizate Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) se aflau cele referitoare la consumul de calorii și de proteine de origine animală. Din aceste date rezulta că în anul 1988 în România consumul se ridica, în medie, pe un locuitor, la 2.949 calorii. Într-un grup de 25 de state europene, țara noastră ocupa, la acest capitol, penultimul loc. După noi urma Albania, cu un consum de 2.716 calorii. Media europeană se situa la 3.384 calorii, pe primul loc aflându-se Belgia, cu 3.850 calorii.

Consumul mediu zilnic de proteine de origine animală a fost în România, tot în 1988, de 38,3 grame pe locuitor. Ocupam tot penultimul loc, urmați de Albania cu un consum de 24 grame. Pe primul loc se afla Franța, cu 74,8 grame, iar media europeană se situa la 56,8 grame.

Nu cred că aceste date trebuie comentate. Ele reflectă realități pe care populația le simțea – cum se spune „pe propria-i piele” – atestând un trai care, pentru majoritatea concetățenilor noștri, se afla la limita supraviețuirii.