1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Un prolog neașteptat, dar inevitabil

O IDEE FATALĂ. Deși au circulat și circulă numeroase variante, ideea de a se organiza în Piața Palatului un uriaș miting de condamnare a ceea ce se petrecea la Timișoara a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, idee care urma să fie dusă până la capăt de Comitetul municipal de partid și, mai ales, de organele de ordine. De asemenea, circulă tot felul de variante legate de diferite momente din desfășurarea așa-numitei Mari Adunări Populare. Despre toate acestea am scris în cărțile mele, inclusiv pe bază de documente. În consecință, nu este cazul să repet ceea ce am consemnat de-a lungul multor ani și pe această temă. În esență, a fost vorba despre un prilej, nesperat, pentru transformarea unei manifestări de masă concepută pro-regim, pro-Ceaușescu în contrariul ei, ca efect firesc al stării de spirit generale din societatea românească, așa cum se înfățișa, în profunzime, în acel final de an și de „epocă”.

În ceea ce ne privește pe noi, cei de la TVR, am acționat ca de obicei, potrivit reglementărilor statornicite de multă vreme. În timpul transmisiei directe a mintingului m-am aflat în Studioul 5, alături de directorul general adjunct, Traian Pușcașu și redactorul-șef adjunct de la Direcția de programe, Stoica Meteleanu.

Pe ecranele (monitoarele) din Studio (care erau în legătură directă cu Piața Palatului) nu au apărut imagini diferite de cele recepționate de telespectatori. Înregistrările păstrate – cel puțin până în 31 martie 1990 (data la care m-am pensionat) – confirmă acest fapt. Nici cei din carul de reportaj (directorul general, Constantin Petre, și redactorul-șef adjunct de la Actualități, Ilie Ciurescu), nici noi, cei din Studioul 5, nu ne-am dat seama ce se petrecea cu adevărat în Piață. Personalul din carul de reportaj, simțind presiunea mulțimii, întreba – prin telecomunicații – dacă nu cumva este un cutremur. În cele aproximativ trei minute de întrerupere a transmisiei, două camere de luat vederi n-au mai redat imagini, întrucât cablurile au fost rupte de cei ce se buluceau în jurul turnurilor metalice pe care erau montate, iar o altă cameră a rămas fixată pe cer, aproximativ în dreptul Palatului Telefoanelor.

Când Nicolae Ceaușescu și-a reluat cuvântarea imaginile din Piață n-au mai fost panoramice, adică n-au mai cuprins în mișcare mase mari de participanți. Se limitau la primele rânduri, formate din lucrători ai Securității și Miliției, travestiți „în civili”. Din această pricină nu știam ce se petrecea dincolo de Biblioteca Centrală Universitară și, pe partea opusă, spre parcul Bisericii Kretzulescu.

Mai târziu am citit multe despre aceste momente, dar cel mai percutant a povestit Dumitru Popescu (Dumnezeu). Îl mai pomenesc aici exprimându-mi sincerul regret că, într-o zi de noiembrie 2024, a încetat din viață. Am avut divergențe serioase cu marele ziarist și scriitor (o spun din convingere, fără urmă de ironie), însă totdeauna am prețuit, în cel mai înalt grad, talentul lui, spiritul de observație, frumusețea stilului, capacitatea de a comunica interesant, adesea captivant. Iată ce a scris, între altele, despre mitingul fatal:

„S-a auzit un zgomot ca de petardă și un hârâit în instalația de sonorizare. După care, un șuvoi s-a năpustit dinspre Hotel București. Mii de oameni au rupt-o la fugă și s-au bifurcat. O parte a luat-o pe Calea Victoriei în jos, iar cealaltă a venit sub balconul CC (…) Ceaușescu a reînceput să vorbească. Din nou ovații, în special din partea celor veniți în fața sediului, și parcă mai îndârjite, mai demonstrative, ca să arate ceva cuiva. Și din nou o ruptură, din nou tropăială, panică. Cineva, directorul de cabinet (nu era „directorul de cabinet”, ci Ion Radu, viceprim-ministru – T.B.) i-a șoptit ceva la ureche lui Ceaușescu. El a început să comprime, măsurile preconizate le-a rezumat în câteva fraze”.

„VREME TRECE, VREME VINE…”. Cred că prezintă un anumit interes și o sumară relatare despre ce am făcut după încheierea mitingului din Piața Palatului. Întorcându-mă în Redacție (Redacția se afla – cum am mai spus – la etajul II din blocul-turn), am fost surprins să constat cât de puțini colegi se mai găseau în birouri. Dar n-am avut timp prea mult să mă mir pentru că am fost chemat de urgență la etajul XI, unde aveau birourile directorul general și directorul general adjunct. Ni s-a cerut să redăm integral, în ambele ediții ale Telejurnalului, cuvântarea lui N.C. la miting (evident, scoțând „pauza” provocată de evenimentele din Piață) și să fim atenți când vom primi comunicatele oficiale, astfel încât totul să fie în regulă.

În Redacție m-am întâlnit cu Virgil Jireghie, care mi-a povestit că filmările de la Timișoara le-a făcut în ziua de 19 decembrie, dar a ajuns în București abia la 21 decembrie, pe la amiază, din cauza desfășurării foarte dificile a transportului feroviar din Banat. I-am spus să dea urgent filmul la developat (pe atunci nu existau, la Televiziune, camere video de tipul celor folosite în prezent, în 2024). N-am avut când și cum să discut ceva mai amănunțit cu el în condițiile de atunci (am relatat despre „oaspetele” permanent din biroul meu), însă din cele ce mi-a comunicat în fugă înțelesesem că acolo, la Timișoara, a fost lăsat să filmeze doar distrugerile. Ce s-a întâmplat a doua zi cu filmul,  am povestit în cărțile mele. Se impune, însă, să spun că, de câteva ori pe zi – în 19, 20 și 21 decembrie –, am fost chestionat cu duritate de ce nu aveam filmul de la Timișoara, film care „se dorea” a fi difuzat cât se poate de repede. Sesizam o stare de nervozitate extremă în legătură cu întârzierea incriminată. Dar aceasta era situația… Filmul nedevelopat ajunsese – repet – la București, abia în 21 decembrie, pe la amiază.

După discuția cu Jireghie, mi-am îngăduit să plec acasă, să mănânc rapid pentru a fi „bun de muncă” în continuare. Când am ajuns în Piața Romană, m-am oprit, pentru că pe bulevardul Magheru se auzea un vuiet puternic, iar de la blocul cu coloane (de pe patea stângă) până la blocul „Turist” (de pe partea dreaptă) se aflau mai multe rânduri de scutieri, milițieni, alți militari. Nu trebuia să ai prea mult fler de ziarist pentru a-ți da seama că se întâmpla ceva deosebit de grav. Am încercat să pătrund dincolo de baraj. Am scos legitimația de la RTV, crezând că în acest fel voi avea succes. A fost imposibil. Erau lăsați să treacă numai cei care făceau dovada că domiciliază sau lucrează în zona blocată. Barajul era format din mai multe rânduri de militari, de la MapN, Securitate și Miliție. Am recunoscut, după uniforme, mulți elevi de la școala de ofițeri din Brănești, care patrulau de mult timp în fața casei în care locuiam.

Cât timp am dus „tratative” cu șefii militarilor, am auzit destul de clar lozincile: „Jos tiranul!”, „Jos dictatura!”, „Libertate”. Nu aveam cum să-mi dau seama de amploarea manifestației, dar mesajul ei devenise limpede, concludent. M-am întors la Televiziune după aproximativ o oră, o oră și jumătate; am trecut, din nou, prin Piața Romană. Aici, același peisaj vizual și sonor (inclusiv lozincile).

Despre conținutul telejurnalelor din 21 decembrie 1989 nu este cazul să povestesc, deoarece lumea cunoaște ce s-a transmis – mai ales relatările despre mitingurile din întreprinderi – și ce nu. Faptul cel mai important a fost, însă, comunicarea care mi s-a făcut de conducerea RTV privind unele indicații ale Tovarășului. O altă teleconferință la care condamnase, din nou, gravele deficiențe, impardonabile lipsuri ale celor care n-au apărat, la Timișoara, sediile oficiale și unitățile militare. S-a ordonat (acesta este exact termenul folosit) „să se tragă mai întâi un foc de avertisment, apoi să se tragă în picioare”. Cât timp directorul general își citea însemnările, a evitat să-și ridice ochii; într-un soi de complicitate ad-hoc cu directorul general adjunct, Traian Pușcașu, am schimbat câteva priviri care se doreau să confirme că sfârșitul se apropia vertiginos.

Atmosfera era supraîncărcată; fiecare simțea nevoia să-și împărtășească, să-și confrunte opiniile, dar în acel birou – cum am mai arătat – nu existau condiții pentru așa ceva. Conform „indicațiilor”, a doua zi, pe 22 decembrie, urma să se desfășoare peste tot, în întreprinderi și instituții, alte ședințe și mitinguri la care să se prezinte măsurile luate „pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului, a cauzei partidului, a socialismului și comunismului” (era înșiruirea de cuvinte, binecunoscută, din toate cuvântările liderului suprem). Pentru instrucțiuni „mai precise”, aveau să fie convocați, a doua zi dimineața, secretarii de partid și șefii de compartimente din RTV.

Seara, după încheierea programului TV, am trecut iar prin Piața Romană. Dispozitivul militar devenise mai puternic. În spatele scutierilor și al altor ostași se zăreau mitralierele și tunurile TAB-urilor și tancurilor. Manifestanții se aflau mai puțini, comparaiv primele ore ale după-amiezii. Zgomotul de dincolo de baraj nu mai avea intensitatea de la orele 16-17. Am încercat, tot fără succes, să trec dincolo de cei care legitimau oamenii în dreptul blocului cu coloane. M-am dus apoi lângă blocul „Turist”. Același rezultat. Auzeam dinspre Piața Universității împușcături, răpăit de arme automate. Acest „fenomen sonor” m-a însoțit până dimineața.

Așa s-a încheiat pentru mine ziua de 21 decembrie 1989. Spun ziua pentru că noaptea care a urmat am avut la ce să mă gândesc, am avut de ce să mă frământ. Cum în acest serial m-am mia rezumat, de regulă, la fapte cotidiene. Sunt convins că am obligația ca, în episodul final, să depun mărturie despre anul teribil 1989 dintr-o perspectivă mai amplă.