1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Un transfer treptat de putere și multiplele lui consecințe

17 – 23 iunie

DIN NOU, IUȚEALA DE MÂNĂ ȘI NEBĂGAREA DE SEAMĂ. Perioada din luna iunie 1989 care face obiectul episoadelor din aceste zile, caracterizată prin accelerarea pregătirilor pentru Plenara CC al PCR, a fost marcată, subtil, fără tam-tam de consolidarea poziției de lider în partid și în stat a Elenei Ceaușescu. Profitând de faptul că N.C. era ocupat, în cea mai mare parte din timp cu dictarea cuvântării de anvergură pe care intenționa s-o țină în Plenară, E.C. prezida ședințe peste ședințe, chema demnitari din toate domeniile în vederea impunerii propriilor puncte de vedere în chestiuni tot mai importante la nivel statal, dincolo de cele ce-i reveneau – și așa multe – oficial, instituțional.

Ilustrez transferul real de putere cu notațiile Laviniei Betea referitoare la „programul de lucru” al Elenei Ceaușescu în ziua de joi, 22 iunie 1989.

„Între orele 10,10 și 11,05, împreună cu Bobu, Radu Constantin și Curticeanu a ținut o primă ședință. A doua a fost după-amiaza (17,30-18,30), tot la «Săliță», cu aceeași echipă, minus Curticeanu care-l deservea, probabil, pe Tovarășul.

Cu excepția celor menționați la respectivele ședințe, la Cabinetul 2 au fost prezenți Oprea, Nicolcioiu, Olteanu, Nicolae Constantin și Stoian. I-a chemat în biroul ei și în afara ședințelor pe Curticeanu (de două ori) și pe Bobu (de patru ori). În ziua respectivă, Bobu a stat față în față cu Elena Ceaușescu aproape trei ceasuri și jumătate. Adăugate și ceasurile serii petrecute la Club și orele de pregătire a informărilor și rapoartelor, reiese că viața demnitarului gravita pe orbita fixă a cabinetelor 1 și 2. «Bobu reprezintă un caz de depersonalizare dramatică, va scrie despre el Dumitru Popescu. Nu știu cum îi arăta în realitate firea, dar din nenorocire, i-a fost percepută, de la bun început, numai uriașa disponibilitate de subordonare. N-am mai întâlnit un om capabil să disimuleze în asemenea grad, să nu poată ieși niciun milimetru din cuvântul superiorului, să nu găsească puterea de a-l contrazice măcar într-un punct cât de mic sau de a face ceea ce credea el de cuviință pe ascuns». Îi va reproșa același Dumitru Popescu și servilismul în relațiile cu ceilalți: «Bănuiesc, mai degrabă, că i se dereglase aparatul de reacție. Nici nu apuca celălal să-și termine fraza, și el începea să bâțâie din cap, în semn de aprobare. Ba nici nu era nevoie să vorbească acela, el îi citea gândul din privire și-i venea frenetic în întâmpinare». Pygmalionul acestei «perfecțiuni» fusese Elena Ceaușescu. Ea îi cultivase «lașitatea neîmpotrivirii, jocul penibil al sclaviei galante redându-i-l de fiecare dată lui N.C. [Nicolae Ceaușescu] mai plecat, mai flasc și, în același timp, mai energic supus».”

Atât din cele relatate până acum, cât și din cele ce voi povesti în alte episoade rezultă că Emil Bobu era principalul „instrument” al Elenei Ceaușescu în realizarea sistematică a visurilor ei de mărire absolută. Este, deci, de remarcat faptul că ultiliza o gamă variată de mijloace în vederea aceluiași scop.

PREFABRICATELE „CONSTRUCȚIEI” UNEI FALSE PERSONALITĂȚI. Pentru a nu mă împrăștia în prea multe teme, cred că este momentul să adaug câte ceva despre modalitățile la care recurgea Elena Ceaușescu pentru acapararea frâielor puterii. De data aceasta, redau fapte prezentate de Constantin Mitea.

Reamintesc că, prin natura funcției lui, C.M. știa și cât de mult era pus la încercare profesionalismul „băieților de la Actualități”.

Prin notele sale memorialistice apărute în „Totuși iubirea”, Mitea a furnizat o sumedenie de detalii de cel mai mare interes în legătură cu E.C. Iată un fragment despre pregătirea ei „intelectuală”:

„De obicei, cuvântările Elenei Ceaușescu erau compuse din fraze simple, din cuvinte obișnuite sau, corect spus, din cele mai tocite șabloane. Cu toate acestea, erau foarte multe cuvinte pe care nu le putea citi corect, nu le putea «lua din prima încercare», cum se exprima un mucalit stenograf care-i înregistra cuvântările. Erau cuvinte pe care nu le-a putut citi niciodată corect. De exemplu, în loc de perspectivă, citea perespectivă, în loc de unanimitate, citea unamitate, în loc de export – esport, stâlcind penibil cele mai banale cuvinte.

După rostirea, cu chiu, cu vai, a cuvântării – «exersată» și repetată de zeci și zeci de ori atât la birou, cât și seara, în fața oglinzii («E bine, Nicule?») – se adunau în jurul ei lăudătorii. «Ați fost formidabilă!», «A mers foarte bine!», «A fost ceva de substanță, de înaltă ținută academică». «Vom lua măsuri să fie prelucrată în toate colectivele de cercetare». (Bobu, Mănescu). Ea, modestă, ca să-și scuze, într-un fel, bâlbâielile: «Tâmpiții ăștia de la Televiziune n-au știut cum să filmeze. L-am văzut pe Stejar (Sergiu Stejar era unul dintre cei mai buni operatori TV) cum își tot muta aparatul». Hodoronc-tronc! Ce legătură avea filmatul lui Stejar cu bâlbâielile ei penibile?

Urma apoi indicația transmisă prin secretarul de resort: «Dată fiind valoarea sa orientativă deosebită, cuvântarea să fie publicată în întregime în presă și reluată la Televiziune, atât la începerea programului de seară, cât și la telejurnalul de noapte». Atunci începea în laboratoarele Televiziunii o muncă sisifică, desfășurată contracronometru. Se eliminau «bâlbele», cuvintele repetate sau stâlcite – acolo unde era posibil -, se recurgea la tot felul de artificii. Se lucra cu o spaimă de nedescris, ca să nu rămână ceva care ar putea să o supere «pe Tovarășa». Toată stima pentru excelenții redactori și tehnicieni ai Televiziunii, care reușeau să scoată câte ceva cât de cât acceptabil”.

Mai rețin o mărturisire a lui C. Mitea care „dezvăluie” încă o fațetă definitorie a modului în care gândea și acționa Elena Ceaușescu:

„I-am prezentat o propunere a Academiei, de a răspunde pozitiv unei invitații privind participarea a trei oameni de știință români la un simpozion internațional care avea loc în Franța, la Strasbourg – dacă nu mă înșel – pe tema «Curente iluministe în Europa secolelor XVII și XVIII». Mi-a aruncat cât colo hârtia cu propunerea respectivă: «De ce-mi veniți cu asemenea prostii? Ce, trebuie să mergem în Franța să ne spună ei nouă despre iluminism (n-a zis iluminism, ci luminism), când noi am fost primii în lume când am trecut la luminarea Bucureștiului cu gaz? Asta o știe toată lumea!». Am rămas interzis”.

În completarea ceea ce am spus de această temă de-a lungul episoadelor apărute până acum se cuvine să mai amintesc că noi, cei care am lucrat la TVR, în perioada antedecembristă (în special la Actualități), ne-am blestemat deseori zilele în urma difuzării unor emisiuni care provocau nemulțumirea Cuplului prezidențial. Se instituise un regim care punea la grea încercare starea noastră fizică și psihică. Unii dintre noi (oricât ar părea de neverosimil în ochii tinerelor generații actuale de gazetari) am suportat acest regim, în special, din pasiune pentru meseria pe care o alesesem.

Observ, în acest an de grație, 2024, cum se scot de la naftalină articole publicate înainte de 1990 de persoane publice cu mare vizibilitate în perioada postdecembristă, inclusiv gazetari cu scopul vădit de a le compromite. Nu vreau să le iau apărarea, din simplul motiv că nu e nevoie de așa ceva. Fiecare dintre noi a fost nevoit să plătească un anumit tribut pentru posibilitățile existente, pe atunci, de a ne exercita profesia, fie că era vorba despre gazetari, fie despre profesorii de științe sociale. O analiză cu adevărat obiectivă se poate face doar caz cu caz prin luarea în considerare a diferitelor perioade din activitatea celor vizați, mai ales din necesitatea de a exprima o opinie nonconformistă prin adăugarea unor fraze de circumstanță, referitoare la „opera Tovarășului”.