1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Unități de măsură în ierarhiile diplomației mondiale

15 – 21 iulie

CU ARCANUL DUPĂ OASPEȚII STRĂINI. Apuseseră vremurile când la Neptun se înregistra un du-te-vino aproape permanent al șefilor de state și de guverne, al președinților de partide și miniștrilor de externe, dornici – cu toții – să fie primiți de Nicolae Ceaușescu aflat la odihnă în frumoasa stațiune. Numai odihnă nu era aceea, dar mult mai important pentru liderul suprem român se dovedea faptul că se afla mereu pe paginile presei străine în poziția de protagonist al vieții publice la nivel mondial. Prezenta, desigur, interes și percepția internă – cea de personalitate de prim rang a lumii contemporane. Acum, în vara anului 1989, erau „vânați cu arcanul” oaspeți din străinătate astfel încât, chiar dacă aveau funcții inferioare, să se întâlnească, în număr cât mai mare, cu Nicolae Ceaușescu.

Locul unde se desfășurau evenimentele care urmau să fie comunicate public intrase mai de mult în „tezaurul” de imagini asociate cu agenda de lucru internațională a lui N.C. Am fost – și eu – o singură dată în clădirea ridicată chiar la intrarea principală a „domeniului prezidențial”. De afară nu spunea mare lucru, însă, în interior, cele câteva săli încăpătoare se remarcau prin sobrietate și eleganță. Totul, aici, era modern, confortabil. Nimic ostentativ, opulent.

Ce primiri s-au înregistrat în acele zile din iulie?

Mai întâi, a venit însoțit de fratele Ilie Ceaușescu, generalul Horst Brünner, adjunctul ministrului apărării din Republica Democrată Germană, șeful Direcției principale politice a Armatei Populare Naționale. Oaspetele i-a transmis salutările lui Erich Honecker, salutări la care N.C. a răspuns adecvat. Au fost evocate relațiile de prietenie odată cu exprimarea dorinței de „extindere în continuare a acestor raporturi, în interesul reciproc, al cauzei generale a socialismului și conlucrării internaționale”. Conform comunicatului oficial din discuție a reieșit cât de importantă este „contribuția pe care cele două armate pot și trebuie s-o aducă la educarea tinerei generații în spiritul prieteniei și colaborării, al apărării cuceririlor socialismului, al păcii și înțelegerii între toate națiunile”.

Generalul est-german venise la primire în fruntea unei mici delegații de subalterni. Pe baza principiilor reciprocității, generalul Ilie Ceaușescu fusese însoțit de același număr de ofițeri din Consiliul Politic Superior al Armatei Române, între care și colonelului Florea Dragne, colegul și prietenul meu. De la el am aflat că unul dintre subiectele în discuție a fost folosirea militarilor chinezi în acțiunile de respingere a „contrarevoluționarilor”. Nu mi-a comunicat detalii, însă era limpede că exista, de ambele părți, o preocupare deosebită în legătură cu posibila creștere a tensiunilor sociale în condițiile date ale declanșării, în câteva țări „socialiste”, a cunoscutelor procese reformatoare.

O altă primire mi-a atras atenția prin titlul folosit de AGERPRES pentru informația referitoare la „un grup de oameni de afaceri vest-europeni”. Tot în condițiile date, prezenta un interes major orice deschidere a Vestului spre reluarea și aprofundarea relațiilor cu țara noastră. Din cuprinsul știrii rezulta că era vorba numai despre unii businessmanii din sectorul textil, e drept din mai multe țări, Marea Britanie, Franța, Italia, RF Germania. Știam de la soția mea – care lucra la Centrala Industriei Confecțiilor – că investitorii străini de profil erau interesați doar de colaborarea în sistem lohn, adică folosirea forței de muncă ieftine și calificate românești. Materiile prime, materialele, accesoriile erau asigurate de firmele străine. Partea română era interesată să utilizeze pentru produsele finite resurse materiale autohtone. Armonizarea pozițiilor a făcut obiectul discuțiilor de la Neptun.

AUTOSUFICIENȚA DE TIP AUTOHTON. Am observat, în ultimul timp (în anii 2020-2024) o operațiune de amploare menită să cultive un entuziasm debordant pe tema acțiunilor de politică externă ale lui Nicolae Ceaușescu, în special în urma publicării mai multor stenograme ale discuțiilor cu lideri din numeroase țări, inclusiv ai marilor puteri, în diferite perioade ale evoluției vieții internaționale. Și în această privință, lucrurile se cer examinate într-o manieră nuanțată, de „acord fin”, ca să folosesc un termen radiofonico-televizionistic. Sigur, identificăm lesne liniile directoare, preocuparea pe deplin justificată de a se ajunge la înțelegeri de fond, nu numai declarative, referitoare la aplicarea efectivă a principiilor proclamate de părțile participante la discuțiile respective. Nicolae Ceaușescu a acționat consecvent, până la un anumit punct (declanșarea procesului de destrămare a „sistemului mondial socialist”), tocmai pentru a se trece de la vorbe la fapte, însă, rezultatele au fost modeste, cu unele excepții (situația din Orientul Mijlociu și cea din Vietnam).

Toate acestea reprezentau doar amintiri în vara anului 1989, ele oferind, deopotrivă, dureroși termeni de comparație, dar și argumente puternice în vederea unei strict necesare reevaluări în cazul altor mituri și legende. Mă refer la capacitatea lui Nicolae Ceaușescu de a negocia, nu atât cu liderii țărilor „frățești”, ci mai ales cu exponenții la nivel înalt ai Occidentului. Mi se pare semnificativ că din lungul șir de convorbiri cu șefi de stat, de guvern, cu alte personalități din „lumea capitalistă”, analiștii au reținut în mod deosebit primirea la București, în ziua de 3 noiembrie 1974, a lui Henry Kissinger, la acea dată, șeful diplomației americane. Nu era deloc ușor, nici simplu să „ții piept” unui asemenea super-expert în materie de politică mondială.

Fără îndoială, N.C. a avut o „prestație” remarcabilă, însă diferența („deosebirile”) dintre cei doi interlocutori a fost, pe ansamblu, evidentă. Este vorba despre vocabular, despre calitatea raționamentelor, despre provocări și capcane. Nu este posibil să reproduc nici măcar câteva fragmente consistente din stenogramă, dar – așa, pentru exemplificare – transcriu un schimb de replici declanșat de exprimarea temerii lui N.C. privind intenția SUA și URSS de a ajunge la înțelegeri peste „capul” Europei, fără a ține cont și de România:

„Nicolae Ceaușescu: Eu am încredere în Europa. Dar sunt și probleme complicate care trebuie soluționate. Aici Uniunea Sovietică și Statele Unite pot aduce o contribuție importantă în măsura în care țin seama de tendințele existente și năzuințele popoarelor europene.

1. Kissinger: Vreau să vă spun ceva, domnule președinte, pentru a arăta că înțeleg preocuparea dumneavoastră. Cândva, eram profesor, am studiat politica externă a lui Bismark. În acea perioadă, situația din Germania era următoarea: era o țară oarecum agresivă – Prusia și o țară mai puțin agresivă – Austria, plus o seamă de state germane mai mici care priveau spre Austria, căutând protecția ei. În 1864, Bismark a convins Austria că țările mici nu fac decât greutăți, încurcă lucrurile și, de aceea, este mai bine ca problemele să fie rezolvate de Prusia și Austria direct, fără a ține seama de țările mai mici. Austria a acceptat. Toate statele germane mai mici au fost demoralizate. Doi ani mai târziu, Prusia ataca Austria care ajunsese total izolată. Uneori, putem învăța din istorie.

Nicolae Ceaușescu: Să sperăm (…).

1. Kissinger: Cred că aveți un serviciu de informații foarte bun. M-am convins că ați văzut un exemplar al cuvântării pe care urmează să o rostesc la Roma. Aceasta este, de fapt, tema discursului.

Nicolae Ceaușescu: Nu prea apelăm la serviciile de informații, în special când este vorba de Statele Unite.

1. Kissinger: Singurul folos al serviciilor de informații este de a constata care din știrile publicate în presă este cea adevărată.

Nicolae Ceaușescu: Sunt multe probleme, dar esențialul este de a se găsi noi căi de colaborare. În acest sens ONU poate juca un rol mai important în a ajuta ca toate statele să se angajeze în soluționarea problemelor existente.

1. Kissinger: Trebuie să simțim o răspundere globală din partea fiecărei națiuni (…) Vă rugăm ca, în orice problemă, aveți păreri sau propuneri, să ne trimiteți emisari sau mesaje speciale”.

Pe baza unor asemenea prestații, s-a emis opinia că atunci, România era „a cincea putere diplomatică a lumii”. Aceasta, evident nu are nici urmă de acoperire în fapte, dar în rândurile neinițiaților poate să aibă un ecou notabil, mai ales că TVR a transmis mai multe emisiuni pe tema respectivă. Nu a prezentat, însă, niciun argument, ci doar a însăilat imagini cu vizitele în străinătate ale celor doi Ceaușești, cu accent pe statele cele mai puternice.

Evident, între „puterea diplomatică” a unei țări și forța ei economică, militară, socială, culturală există o legătură de tip cibernetic. Aici intervine și conceptul de „mare putere”. Sigur, un al doilea criteriu îl constituie influența internațională reală a liderilor politici, în special, a diplomațiilor unor state, chiar și de mici dimensiuni care, însă, au alte atu-uri, între care potențialul științific, forța militară și a serviciilor secrete, legăturile cu organizații oculte și multe altele.

Fără să subapreciez abilitățile diplomatice ale lui Nicolae Ceaușescu, se impune a lua în considerare posibilitatea de a se adânci divergențele cu sovieticii încă înainte de venirea la putere a lui Gorbaciov, aproximativ la începutul anilor ʼ80 din secolul trecut. În context, este bine să ne reamintim că în intervalul 1965-1989 au avut loc mari Conferințe internaționale și s-au încheiat acorduri, tratate, alte înțelegeri în vederea destinderii internaționale. Bunăoară, s-au negociat cu succes Tratatele de neproliferare nucleară, de eliminare din Europa a rachetelor balistice cu rază medie de acțiune, s-au semnat acordurile privind încetarea războiului din Vietnam, s-au detensionat relațiile israeliano-egiptene și israeliano-palestiniene, a fost adoptat Actul final de la Helsinki. România a avut contribuții incontestabile la deschiderea drumului spre negocierile directe ale SUA cu R.P. Chineză și americano-vietnameze, dintre Israel și unele state arabe, la realizarea Consensului de la Helsinki, dar – mai departe – deciziile au fost luate doar de părțile în conflict sau implicate nemijlocit, sub „patronajul” exclusiv al superputerilor SUA și URSS. În absența înțelegerilor Washington – Moscova nu ar fi fost posibili nici cei mai mici pași în direcția îmbunătățirii climatului internațional.

Două exemple (cred) vor reflecta „forța de negociere” a României. De pildă, la Conferința de dezarmare, țara noastră a prezentat nu mai puțin de 20 de propuneri, însă niciuna n-a întrunit consensul necesar pentru a fi integral acceptată. Apoi, după încheierea înțelegerilor de la Paris dintre SUA și Vietnamul de Nord, în Comisia de control și de supraveghere internațională s-au inclus numai Canada, Indonezia, Polonia și Ungaria. În pofida contribuțiilor recunoscute privind facilitarea negocierilor americano-vietnameze, România a fost „uitată” de semnatarii acordurilor în temă. De fapt, pentru a fi o „mare putere diplomatică” trebuie obligatoriu să participi la adoptarea deciziilor de importanță globală. Ceea ce nu s-a întâmplat totdeauna în cazul României.

Și acum, câte ceva despre întâlnirea Ceaușescu – Kissinger, din 1974. În cartea sa, „Pe trecerea timpului”, Emil Hurezeanu precizează că Henry Kissinger nici măcar nu consemnează în memoriile sale și nici în volumul celebru „Diplomația”, convorbirea de la București din 3 noiembrie 1974, cu Nicolae Ceaușescu. Emil Hurezeanu remarca: „Nu cred că «avea scăpări de memorie», când a scris «Diplomația». Cam asta se impunea să spun apropo de paginile «rămase» în analele istoriei”.