1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. „Vântul” schimbărilor scotea din rădăcini mai tot ceea ce se sădise de decenii

29 iulie – 4 august

VIITORUL TOT MAI ÎNVOLBURAT. Am mai precizat că aveam acces zilnic la Buletinele de „uz intern” transmise de AGERPRES unui număr limitat de redactori-șefi și redactori-șefi adjuncți de la publicațiile centrale și de la Radioteleviziune. Astfel, la finalul lunii iulie 1989 am avut posibilitaea să citesc ample relatări despre Plenara CC al Partidului Muncitoresc Unit din Polonia (PMUR). Bănuiesc că liderului suprem român i se punea la dispoziție un material mai bogat întrucât deseori a simțit nevoia, la reuniuni restrânse, să se pronunțe în cunoștință de cauză asupra a ceea ce se întâmpla, în acele zile, pe malurile Vistulei.

Plenara conducerii PMUP a fost o reuniune a unor politicieni care se recunoșteau învinși la alegerile parlamentare din iunie 1989. Speranțele exprimate, inclusiv la București, că la amintita Plenară se vor adopta măsuri decisive pentru oprirea cursului spre restaurarea capitalismului s-au spulberat definitiv. Numai o minoritate conservatoare a încercat să salveze ceea ce se mai putea salva. Majoritatea conducerii partidului nu mai știa „pe unde să scoată cămașa”, fiecare membru al acesteia încercând, pe cont propriu, să se „descurce” într-un fel sau altul; unii au devenit rapid întreprinzători (ca urmare a privatizărilor viciate de corupție), alții au „năpârlit”, declarându-se chiar sprijinitori ai Opoziției. Puțini s-au străduit – cu bună-credință – să facă față cu demnitate și competență schimbărilor radicale inevitabile.

ÎMPREJURĂRI ȘI EZITĂRI. După demisia lui Jaruzelski din funcția de prim-secretar al CC al PMUP a fost ales în fruntea partidului Mieczysław Rakowski. În aceste condiții, Czeslaw Kiszczak a preluat funcția de prim-ministru (pentru scurt timp). Permutările de cadre au fost menționate în România în știri de câteva rânduri și în telegramele de felicitare pe care le-au adresat, protocolar, Nicolae Ceaușescu și Constantin Dăscălescu. Despre fondul deciziilor nu s-a suflat o vorbă, nici în ziare, nici la Radioteleviziune. Până la începutul lunii august, relatările au continuat să fie sumare.

Între timp, Jaruzelski s-a întâlnit cu Lech Wałęsa, căruia i-a propus să se alăture la o Mare Coaliție, condusă de PMUP. Partidul urma să dețină posturile cele mai înalte, iar „Solidaritatea” primea patru portofolii – sănătatea, mediul, locuințele și industria. „Solidaritatea trebuie să se dezvolte la Putere” a estimat Jaruzelski. Cu alte cuvinte, n-avea experiența guvernării și trebuia să învețe „din mers” cum se conduc treburile statului. Wałęsa a refuzat și nu a dat înapoi în pofida numeroaselor presiuni exercitate asupra lui de peste tot. Kiszczak, fost șef al Securității, nu putea forma un guvern viabil. Chiar și unii dintre vechii militanți ai partidului au refuzat să lucreze cu el sau cu altcineva din „vechea gardă”. Cu toate că „Solidaritatea” obținuse o excelentă poziție politică după a doua rundă de alegeri (18 iunie), continua să adopte punctul de vedere al liderului ei. Pierduse doar un singur fotoliu de parlamentar deoarece cel în cauză se înscrisese candidat la Președinție. Sindicatul obținuse 99% din fotoliile de senatori. Cu toate acestea, rămânea în vigoare, cel puțin temporar, ceea ce Wałęsa a declarat înainte de alegeri:

„Noi suntem un sindicat… Ceea ce dorim este autonomia și independența guvernului. Lăsați-i pe comuniști să conducă”.

Pe atunci, nu era sigur că sovieticii vor permite „Solidarității” să preia puterea și nu dorea să-i provoace. Gorbaciov spusese multe lucruri în favoarea lor, însă Wałęsa nu putea avea încredere în simple vorbe. Sovieticii aveau mii de soldați pe teritoriul polonez. În același timp, nu era sigur că „Solidaritatea” era pregătită să preia puterea. În acest interval, în sindicat aveau loc scindări umeroase și grave, dar aplanate până la urmă. După cum spunea unul dintre conducătorii „consiliilor muncitorești”:

„Lech ar fi meritat un al doilea Premiu Nobel pentru că a păstrat pacea în interiorul Solidarității.”

Așa că „jocurile nu erau făcute”. Se crease spațiu nu numai pentru negocieri serioase, ci și pentru „invazia” de iluzii, în special în zona fostei Puteri.

Jaruzelski, la rândul lui, a definit astfel sarcinile PMUP:

„Trebuie să încercăm să rezolvăm criza curentă fără să folosim violența, fără vărsare de sânge. Nu putem urma pentru totdeauna o cale care să ne aducă în conflict cu clasa muncitoare… care ar deschide o prăpastie ce cu greu mai poate fi reparată. Partidul a fost garant al puterii socialismului. Însă, partidul nu este monarh absolut. Trebuie să recunosc că asta am devenit și așa ne purtăm, ca un monarh absolut care are totdeauna dreptate, dă comenzi și ordine. Da, am comandat aparatul militar, însă, am suferit o înfrângere politică”.

Acestea erau declarații de principii. Practic, evenimentele cruciale au evoluat după propria lor logică.