1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Vânturile rele suflau din toate direcțiile

 29 aprilie – 5 mai

DIN VEST SE ANUNȚA FURTUNĂ. Pentru ziua de 3 mai 1989, agendele de lucru ale Cabinetelor 1 și 2 au rămas necompletate, ceea ce nu înseamnă că N.C. și E.C. nu s-au aflat la locurile lor de muncă. În această privință, aveau un comportament exemplar. Putem deduce ce anume s-a aflat în centrul atenției Cuplului prezidențial dacă ținem seama că, încă din ajun, agențiile internaționale de presă au transmis vești de primă importanță, mai ales din țările „socialiste” în care continuau procesele „revizioniste”. Or, Nicolae Ceaușescu obișnuia să-și înceapă activitatea cotidiană cu trecerea în revistă a informațiilor sosite din surse diverse despre evenimentele cele mai de seamă din țară și din străinătate.

O imagine mai cuprinzătoare a ceea ce se întâmpla, de exemplu, în Ungaria a oferit o telegramă din 3 mai 1989 a ambasadorului român la Budapesta, Traian Pop, depeșă adresată (atenție!) lui Ion Stoian, secretar al CC al PCR cu probleme de politică externă, Ion Totu (ministrul Afacerilor Externe) și Iulian Vlad (șeful Departamentului Securității Statului).

Înainte de a reda telegrama, precizez că numai în cazuri excepționale ambasadorii aveau dreptul să se adreseze direct lui Nicolae Ceaușescu. Se instituiseră reguli severe privind circuitul (circulația) documentelor secrete. Existența unui filtru dens fusese cerută imperativ de Elena Ceaușescu pentru a-l degreva pe liderul suprem de treburi pe care le aprecia drept mai puțin importante. Telegrama cu pricina a fost transmisă imediat de Ion Stoian, cu prioritate lui N.C., din motive evidente. Iată textul:

„Autoritățile ungare au decis trecerea la înlăturarea instalațiilor speciale și a gardului existent pe frontiera ungaro-austriacă, de circa 350 km, din care pe 260 km au fost amplasate aceste instalații de semnalizare, în valoare, la timpul respectiv, de circa 156 milioane forinți. Desființarea acestora va costa circa 40 milioane forinți.

Acest sistem se consideră învechit, atât din punct de vedere moral și politic, cât și tehnic, și că și-a pierdut sensul.

Având în vedere dezvoltarea relațiilor ungaro-austriece pe multiple planuri, precum și reformele politice și sociale care au avut loc în prezent în Ungaria, Biroul Politic al PMSU a hotărât la 26.02.89 suspendarea acestui sistem tehnic (apreciat ca fiind «Centura de fier» până la 31 decembrie 1990.

Această măsură este prezentată și comentată pe larg în mijloacele de informare în masă din cursul zilei de astăzi, miercuri, 03.05.1989.

Cancelarul Austriei, Franz Vranitzky, apreciază hotărârea autorităților ungare ca pe un pas important în dezvoltarea în continuare a relațiilor ungaro-austriece. De asemenea, măsura respectivă prezintă o importanță pentru întreaga Europă, întrucât pentru prima dată se sparge linia de demarcație dintre Europa de Vest și Europa de Est».

Se mai face mențiunea că Ungaria nu s-a consultat, în adoptarea acestei hotărâri, cu Cehoslovacia, Bulgaria sau RD Germană, cu toate că ar fi posibil să sporească numărul celor care intenționează să plece în Occident pe căi ilegale.

După aprecierea noastră, această măsură care se face pe marginea ei are în vedere o liberalizare tot mai mare a relațiilor Ungariei cu Austria. De altfel, în ultimul timp, se constată un interes crescând al autorităților ungare față de apropierea și integrarea treptată cu țările vest-europene.

Un moment de seamă în această perspectivă îl va constitui organizarea în comun de către Austria și Ungaria, a expoziției internaționale din 1995 în capitalele celor două țări.

Ținem să menționăm că la ședința plenară a PMSU din 08.05.1989, urmează să se dezbată propunerile privind strategia politică și economică externă a Ungariei, în contextul procesului de integrare cu Europa Occidentală.

În ședința Biroului Politic al PMSU din 02.05.1999, se apreciază că toate aceste măsuri sunt menite să servească integrării Ungariei în rândul țărilor capitaliste dezvoltate”.

DIN NORD-EST SE PREGĂTEA DEZASTRUL. Cu siguranță, Nicolae Ceaușescu a citit și comentariile din presa internațională referitoare la scurta vizită pe care a făcut-o la Moscova liderul polonez Wojtech Jaruzelski. Dacă ar fi să ne ghidăm după știrea de opt rânduri apărută în ziarele din țara noastră, ar fi fost vorba despre o întâlnire de rutină. În patru rânduri se menționau funcțiile lui Jaruzelski și Gorbaciov, apoi se preciza că ambii au făcut un schimb de informații referitor la construcția socialismului în cele două țări, au abordat aspecte ale relațiilor reciproce și unele evoluții ale vieții internaționale. Adică, „apă de ploaie”.

Știrile transmise de TASS și PAP (agențiile oficiale de presă din URSS și Polonia) precizau că se discutaseră „pe larg, aspecte ale transformărilor interne înnoitoare pe linia aprofundării procesului de promovare a pluralismului politic, reformării profunde a economiilor naționale, precum și ale soluționării problemelor care decurgeau din conceptul de «construcție a Casei comune europene»”. Toate aceste – să le spun – detalieri erau completate copios cu informații ale agențiilor de presă occidentale privind situațiile politice concrete din URSS și Polonia. În cazul regimului sovietic, accentuarea crizei politice era atestată în special de acțiunile separatiste, mai ales din republicile baltice, de conflictele armate din Caucazul de Sud, precum și de înrăutățirea de la o zi la alta a condițiilor de trai al populației. În ceea ce privește Polonia, preocuparea principală viza organizarea și desfășurarea primelor alegeri cu adevărat libere din perioada postbelică. Așa cum se derulau evenimentele, devenea puțin probabilă o victorie a PMUP și a aliaților lui. „Solidaritatea” câștiga tot mai mult teren.

Documentele date publicității după 1990 confirmă că Gorbaciov a dat asigurări că sovieticii nu vor interveni, în niciun fel, în treburile interne ale Poloniei, că apreciază politica liderilor comuniști de la Varșovia drept o expresie a propriei voințe și că verdictul care va fi dat la urne se cere respectat fără derogări. Câte ceva din toate acestea au apărut în presa internațională, la începutul lui mai 1989. „Scurgerea de informații” făcea parte – cum bine se știe – din procedurile curente de „pregătire” a populației în vederea îngurgitării mai lesnicioase a tot felul de decizii oficiale teribil de șocante, de dureroase.

În aceeași ordine de idei este interesant de reamintit că în mai multe țări „socialiste” devenea tot mai puternic un curent de opinie potrivit căruia marile probleme cu care se confruntau puteau fi „tranșate” numai prin alegeri libere, în stil occidental.

Un pas semnificativ fusese făcut în URSS prin alegerea Congresului Deputaților Poporului la care se prezentaseră mai multe candidaturi pentru fiecare circumscripție electorală, iar rezultatul a constat într-o structură a noului sistem parlamentar în care Opoziția (o Opoziție reală) care era consistentă şi legalizată. În Polonia, lucrurile au mers mult mai departe. Campania electorală, în special prin intermediul Televiziunii, nu era cu nimic mai prejos de modul în care se pregăteau alegerile în țările vestice. Candidații Opoziției își exprimau opiniile fără niciun fel de restricții. La rândul lor, pregătindu-se pentru propriile lor alegeri libere. Ungurii au organizat un vast schimb de experiență cu polonezii. Nu doreau să-i „copieze”, ci doar să se inspire.

O notă aparte făcea RDG. Pentru 7 mai 1989 fuseseră programate alegeri locale. Ca și la noi, în România, sistemul electoral se derula astfel încât rezultatele erau bine cunoscute dinainte. Doar câteva zecimi despărțeau numărul celor prezenți la urne de cei care votaseră reprezentanții Puterii. Dar apăruseră unele semne ale schimbării.

Prevalându-se de prevederile Constituției, mulți cetățeni, în special unele grupuri de clerici, au monitorizat procesul de votare. Activitatea lor a fost  filmată, în bună măsură, de televiziunile vest-germane. La numărarea voturilor a rezultat, în numeroase locuri, că buletinele conțineau înscrisuri anti-regim dintre cele mai virulente și că sufragiile în favoarea exponenților puterii reprezentau minorități semnificative în mai toate secțiile de votare. Cu toate acestea, rezultatele oficiale comunicau că 98,6 la sută din totalul voturilor exprimate erau în favoarea exponenților Puterii.

Spontan, au izbucnit, în mai multe localități est-germane, în special în marile orașe, acțiuni de protest, greu înăbușite de autoritățile represive. Era, însă, clar că ceva fundamental se schimba și în RDG. Peste câteva luni, o lume întreagă vedea cum se dărâmă „Zidul Berlinului”.