1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Zădărnicia tentativelor de spargere a izolării

9 – 15 septembrie

CÂND „ALIAȚII” ȚI SE OFERĂ PE… TAVĂ. Din motive de spațiu publicistic n-am consemnat în agenda zilei de 6 septembrie 1989 primirea la Nicolae Ceaușescu a președintelui Guvernului Republicii Socialiste Cehoslovace, Ladislav Adamec. Cum am mai remarcat, în Europa de Est se formase un triunghi antigorbaciovist alcătuit din liderii supremi ai României, Republicii Democrate Germane și Cehoslovaciei. În acest context, N.C. folosea fiecare prilej în vederea consolidării triumviratului. Un episod se consumase cu una dintre puținele deplasări în străinătate ale lui N.C. din ultimii doi ani. La 17 mai 1989, a stat câteva ore la Praga. A doua ocazie a fost Consfătuirea din 7-8 iulie 1989 a Consiliului Politic Consultativ al OTV, desfășurată la București. Era vorba, aici, despre o implicare personală, deoarece, la alte niveluri, s-a acționat în aceeași direcție, cu mai mulți „intermediari” din conducerea PCR.

În ceea ce privește vizita la București a lui L. Adamec nimeni nu se aștepta la surprize. Desigur, prezenta o importanță specială colaborarea economică și tehnico-științifică, dat fiind nivelul mult mai înalt de dezvoltare a Cehoslovaciei comparativ cu țara noastră. Discuțiile pe această temă s-au derulat între cei doi prim-miniștri, Dăscălescu și Adamec. Treburile politice au făcut obiectul întrevederii cu Nicolae Ceaușescu.

Ce ar fi de reținut în legătură cu acest moment? Înainte de toate, precizarea din Comunicatul oficial potrivit căreia „ambele conduceri au aceleași poziții față de construcția socialismului, precum și asupra principalelor probleme internaționale”. În al doilea rând, exprimarea „dorinței reciproce de a face totul (expresia preferată a lui N.C.) pentru consolidarea relațiilor bilaterale” tot în numele „cauzei socialismului și comunismului”.

Dacă părăsim, pentru scurt timp, Europa, identificăm, încă un aliat de nădejde al liderului suprem român. Prilejul oferit de împlinirea a 41 de ani de la crearea Republicii Populare Democrate Coreene a reconfirmat „unitatea deplină de vederi” a lui Nicolae Ceaușescu și liderului nord-coreean Kim Ir Sen. Deși nu era o aniversare „rotundă” i s-a dat, în România, o amploare deosebită prin manifestări publice numeroase. Nu este, cred, cazul să insist.

A mai fost o aniversare, de data aceasta, „rotundă”. Revenim, deci, în Europa. Vecinii de la sud de Dunăre sărbătoreau împlinirea a 45 de ani de la „victoria Revoluției” lor. Nu este nevoie să dezvolt nici acest subiect, deoarece era binecunoscut că nu avusese loc nicio „Revoluție”; pur și simplu, Bulgaria fusese ocupată de trupele Frontului 4 ucrainean care îl avea comandant pe Mareșalul Fiodor Tolbuhin. Numele acestuia fusese dat și unei porțiuni din bulevardul Pache Protopopescu, precum și unui parc din aceeași zonă a Capitalei.

Ce era, însă, interesant de subliniat în legătură cu atenția deosebită acordată, în România, aniversării sărbătorite de vecinii bulgari? S-au confirmat unele „informații” potrivit cărora liderul bulgar cu o vechime în șefia supremă de 40 de ani, Todor Jivkov, juca la „două capete”. Formal, își exprima adeziunea la reformele lui Gorbaciov, dar pe ascuns căuta căi și mijloace pentru a se menține la putere, date fiind intențiile explicite ale șefului de la Kremlin de a înlocui „veteranii” de la conducerea țărilor est-europene.

O ESCALĂ FĂRĂ FINALITATE. Potrivit informației oficiale, „la invitația președintelui Nicolae Ceaușescu, în ziua de 8 septembrie 1989, președintele Republicii Afganistan, Najibullah, a efectuat o vizită de lucru în Republica Socialistă România”. Inițial, funcțiilor oficiale ale liderului afgan li se adăugase cea de secretar general al partidului (comunist) la Putere. I se spunea „tovarășul Najibullah”. S-a renunțat, însă, în timpul vizitei la București, la  menționarea funcției de partid și la formulele cu „tovarășul”. Suna mai bine „domnul”. Când, în dimineața zilei de 7 septembrie am aflat de acest iminent „eveniment”, m-am întrebat de ce oaspetele ar fi plecat din Afganistan, de la mii de kilometri, taman în România? M-am lămurit repede: venea de la Belgrad, unde participase la Conferința mișcării de nealiniere. Escala în țara noastră a avut explicația pe care Najibullah a dat-o în toastul de la dejunul oficial oferit de N.C. Îl considera pe liderul suprem român drept o personalitate de anvergură internațională, un mediator experimentat, care, implicându-se personal, ar fi putut să aibă un rol important în stingerea conflictului din Afganistan. Această precizare acoperea doar o parte de adevăr. Najibullah nădăjduia că va obține și un consistent sprijin material-financiar, dar și militar pentru menținerea regimului său, așa cum îl instauraseră sovieticii.

Despre stările de fapt din această țară îndepărtată presa română a publicat de-a lungul timpului, în special din 1979 – când Brejnev și-a trimis trupele în Afganistan – foarte puțin și într-o prezentare unilaterală. Atunci, ca și prezent (2024), Afganistanul reprezenta o miză foarte importantă în jocurile marilor puteri. Nu mai era un secret pentru nimeni că înfruntarea americano-sovietică se desfășura și pe teritoriul acestei țări, prin sprijinul aproape deschis acordat de SUA talibanilor.

Nu este cazul să reamintesc ce se întâmplase în Afganistan în perioada 1979-1989, despre cei 1,5 milioane de afgani care și-au pierdut viața în luptele desfășurate continuu, despre imensele distrugeri, despre dislocarea a milioane de oameni, despre Acordul mediat de ONU între SUA și URSS, din aprilie 1986 privind încetarea conflictului armat, acord încălcat frecvent de talibani. Așa se explica și faptul că în toasturile celor doi președinți s-a vorbit despre necesitatea opririi luptelor și trecerii de urgență la negocieri. Nici talibanii nu erau uniți. Între diferite grupuri rivale se declanșau frecvent conflicte armate.

Najibullah venise la putere în 1986, evident, cu sprijinul sovieticilor, dar după retragerea trupelor URSS, înfruntările armate n-au încetat, ci – dimpotrivă – s-au intensificat.

Poate ar fi cazul să reamintesc ce s-a întâmplat – în cele din urmă – cu Najibullah. După tot felul de manevre a rezistat în funcție până în 1992. Talibanii au câștigat puterea, iar fostul șef de stat s-a refugiat într-un complex rezidențial aflat sub protecția ONU. Timp de patru ani au avut loc negocieri pentru a i se permite plecarea în India. La 27 septembrie 1996, mai mulți talibani cu o camionetă Toyota au pătruns în complexul ONU de la Kabul, l-au bătut crunt, l-au castrat, i-au luat trupul însângerat, l-au legat de camionetă, l-au târât, astfel, pe străzile Capitalei, i-au atârnat trupul de un stâlp și l-au ținut așa – fără suflare – aproape o zi întreagă.

Mă opresc aici cu rememorările de natură politico-istorică referitoare la Afganistan. Întrucât serialul de față a pus deseori accentul pe elemente de ordin profesional, aș mai relata – foarte pe scurt – despre modul în care au apărut în presa română toasturile celor doi președinți. O mare problemă a constituit-o dimensiunile diferite ale textelor. Indicația era clară: pe pagina întâi a ziarelor să fie puse alăturat toasturile, în așa fel încât să apară la dimensiuni perfect egale. N.C. a vorbit circa 7 minute, iar oaspetele peste 30 de minute. Cum s-a procedat? Din toastul lui Najibullah s-au redat cu ghilimele doar câteva scurte paragrafe, iar restul a fost „povestit”; mai ales s-au eliminat detaliile referitoare la luptele din Afganistan și la relațiile dintre superputeri. Dar – și așa – față de textul cu toastul lui N.C. cel al lui Najibullah era mult mai lung. În consecință, s-a înghesuit cu un imperceptibil spațiu între rânduri toastul oaspetelui, iar cel al liderului român s-a lăbărțat cu spații mari între rânduri. Așa s-a ajuns la o „egalitate deplină”.