1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. „Ziua presei”, o sărbătoare tristă sub canicula insuportabilă

12 – 18 august

REGULA ȘI EXCEPȚIA. De 15 august, timp de decenii, de obicei pe vreme de caniculă, s-a sărbătorit „Ziua presei române”. Data de 15 a celei de-a opta luni a anului a fost aleasă pentru a se marca prima apariție a ziarului „Scânteia”. În cei dintâi ani postbelici, ziariștii din România aveau ziua lor la 6 mai, data apariției, în 1912, a ziarului „Pravda”. Pe măsura desprinderii de „îmbrățișsarea” vecinului de la Răsărit, s-a renunțat, treptat, la copierea a ceea ce se întâmplase și se întâmpla în URSS. Dar, denumirea de „Scânteia” a rămas; era traducerea cuvântului „iskra”. Respectiv ziarul predecesor al „Pravdei” („Adevărul”).

Cu acordul tacit al Secției de Propagandă și Presă nu s-au mai organizat la 15 august 1989 manifestări de amploare. A avut loc doar o adunare cu puțini participanți (cameramanii noștri au întâmpinat dificultăți la filmare din pricina numărului mare de scaune goale). Discursurile au fost scurte și de „mântuială”, iar telegrama adresată lui Nicolae Ceaușescu se remarca, la rândul ei,  printr-un coeficient incredibil de mic de lozinci și elogii.

Se cuvine să reamintesc că în 1989 apăreau, în întreaga țară, 36 de cotidiane și 436 de alte publicații (săptămânale, bilunare, lunare). Cât privește audiența la audio-vizual, statisticile indicau 3,07 milioane de abonamente la Radio și 3,03 milioane de abonamente la televiziune. Nu am găsit statistici privind dimensiunile personalului redacțional la scara întregii prese, dar cu aproximație se poate spune că erau peste 5.000 de deținători ai legitimației de ziarist.

La 15 august 1989 se împlineau 58 de ani de la apariția „Scânteii”. Profitând de faptul că nu era o aniversare „rotundă”, Secția de Propagandă și Presă a CC al PCR a renunțat la organizarea de ample adunări și de alte festivități zgomotoase. Evident, era vorba despre un pretext. Până atunci se marca la cel mai înalt nivel festivist, în fiecare an, „Ziua presei române”.

În gând, am salutat decizia „Secției”. N-aveam niciun chef, ca și majoritatea colegilor, să participăm, pe o vreme caniculară, la adunări plicticoase, să ascultăm cuvântări de care ne săturasem „peste poate”, a transmiterea de telegrame standard. Ne ajungea, cu vârf și îndesat, tributul pe care îl plăteam zilnic pentru „favoarea” de a ne practica meseria în „Epoca de Aur”.

Sigur, se poate discuta mult pe tema dedublării celor care lucram în presă. La procesele de conștiință m-am referit și mă voi mai referi în acest serial. Deocamdată, rețin atmosfera apăsătoare care domnea în redacții, atât în presa tipărită, cât și în cea audiovizuală. Mai bine informați, comparativ cu majoritatea populației țării, ziariștii erau puternic marcați de ceea ce constatau cotidian „pe teren”. Tot mai puțini se arătau dispuși să cosmetizeze realitățile. Colegul și prietenul Ioan Erhan, șeful secției economice a „Scânteii” ținea un „jurnal ascuns” pentru a consemna date și fapte din care rezulta că până și mulți ziariști de la organul central de partid se eschivau să scrie despre „istoricele realizări” ale „Epocii de Aur”, preferând să abordeze teme colaterale și, dacă li se îngăduia, să critice unele stări de fapt din entitățile economico-sociale.

Un deosebit de puternic impact aveau ziarele și revistele care mai circulau în redacâii, publicații editate de ambasadele și agențiile de presă din Polonia, Ungaria, URSS, dar și din Occident, cum erau revistele editate de ambasadele SUA și RFG. Cum s-ar spune, „muream de invidie” când citeam reportaje și comentarii care se constituiau, fiecare în parte și toate laolaltă, în mărturii ale adevăratei libertăți de expresie.

La toate acestea se adăugau emisiunile în limba română ale unor posturi de radio, precum „Europa liberă”, „Vocea Americii”, „BBC”. Apoi, în multe zone ale țării se „prindeau” posturile TV din URSS, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia. Toate acestea influențau într-o manieră relevantă stările de spirit din redacții. Nici noi, cei de la Actualitățile RTV nu făceam excepție. Ba, dimpotrivă, așa cum rezultă și din sutele de note transmise de informatorii Securității de care nu duceam lipsă.

În ceea ce mă privește, la diferite ședințe îmi începeam cuvântul în felul următor: „Nu trebuie să luați notițe despre tot ceea ce spun. Vă atrag atenția când este cazul să rețineți ceva pentru notele informative aferente”. Bănuiesc că mi-au urmat sfatul cei mai mulți colegi.

SPRE O BUNĂ ADUCERE AMINTE. Formal, manifestările prilejuite de „Ziua presei române” se organizau de Uniunea Ziariștilor. Era o organizație „obștească” puțin funcțională, cea mai mare parte a „activităților” fiind ocupată de inițierea și desfășurarea „schimburilor de experiență” cu jurnaliști din alte țări, în primul rând cele „socialiste”. La modul discursiv se afirma că Uniunea Ziariștilor era moștenitoarea unor valoroase tradiții din spațiul național. Structuri profesionale ale breslei noastre au apărut în teritoriul a ceea ce a devenit România Mare încă din secolul al XIX-lea.

În 1950 m-am numărat printre participanții la adunarea de constituire a asociației predecesoare a Uniunii Ziariștilor (înregistrată oficial abia în 1955). Adunarea a avut loc în marea sală a clădirii unde a funcționat, până la 23 august 1944, cotidianul „Curentul” condus de Pamfil Șeicaru. Despre acea clădire circula formula „șantajul și etajul”. Mă rog, tradiții.

În valoroasa lucrare documentară „Enciclopedia regimului comunist, instituții de partid, de stat, obștești și cooperatiste”, editată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) se relevă că Uniunea își propunea „să contribuie la ridicarea nivelului profesional, politic și cultural al ziariștilor, să colaboreze cu organizațiile similare din străiătate, care militează pentru apărarea păcii și apropierea între popoare, să organizeze vizite și schimburi de ziariști între țara noastră și diferite țări străine”.

Înființarea U.Z. a dus la o centralizare excesivă a presei în București, situație care permitea un control ideologic sever. Din 1958, conform unei hotărâri a Consiliului de Miniștri, toate angajările în presă se făceau cu aprobarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (adică instituție care va efectua cenzura).

Uniunea a editat începând cu anul 1956 revista lunară „Presa noastră”, publicație profesională a jurnaliștilor care a apărut până în 1990. M-am numărat printre colaboratori.

La nivel local, filialele Uniunii organizau cenacluri (cercuri) pentru tinerii ziariști, mese rotunde, dezbateri, simpozioane, chiar cluburi ale presei. Revista „Presa noastră” avea în fiecare număr articole despre bazele profesiei de ziarist: genurile publicistice, machetarea ziarelor, fotografia de presă, documentarea jurnalistică, folosirea corectă a limbii române etc.

Cel mai important document care se referă la activitatea ziariștilor din perioada la care mă refer este Legea Presei, adoptată în 1974. Aceasta stabilea condițiile în care o persoană putea desfășura activitatea de jurnalist profesionist, atribuțiile și obligațiile presei. Toți ziariștii profesioniști erau obligați să fie absolvenți ai unor instituții de învățământ superior și să cunoască cel puțin o limbă străină. Procedura de atestare a avut rolul de a înregistra numărul exact al ziariștilor și de a-i verifica după anumite criterii politice. Surse din perioada respectivă susțin că operațiunea a fost o formalitate și că epurările din presă erau impuse doar pe linia organizațiilor de partid. O știu pe propria piele.

Pus pe organizări, reorganizări și re-reorganizări, Nicolae Ceaușescu a decis, în 1976, să se pună în umbră Uniunea Ziariștilor și să se constituie Consiliul Ziariștilor, afiliat la… Uniunea Sindicatelor din presă, poligrafie și edituri, păstrându-și doar formal denumirea. Practic, s-a dizolvat în masa sindicaliștilor din poligrafie. Consiliul Ziariștilor se adăuga, astfel, formelor fără fond. E adevărat, își păstra un anumit profil reprezentativ, mai ales, când se enumerau organizațiile componente ale FDUS și în raporturile externe cu organizații ale jurnaliștilor.

Nu pot să omit, în contextul dat, sub aspectul reprezentativității – personalitatea lui Nestor Ignat. Președintele UZ între 1955 și 1989. L-am cunoscut doar în calitatea lui oficială, însă, mulți colegi mi-au povestit despre numeroase momente care îi vizau biografia. Fiu al lui Dumitru Ignat, avocat de renume și al Floricăi (născută Filotti), a fost student al lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, P.P. Negulescu. În 1941 și-a susținut examenul de licență cu teza „Logică și metafizică”, distinsă cu „Magna cum laudae”. A fost funcționar la Academia Română.

Convingerile lui de stânga l-au determinat să se apropie de PCR, astfel încât, în 1945, a devenit redactor-șef adjunct la „Scânteia”. Și-a recunoscut vina de neierat de a fi fost un susținător al proletcultismului, însă, treptat, și-a reorientat activitatea pe tărâmul învățământului superior de jurnalism, spre poezie și arte plastice. I s-au recunoscut meritele profesionale prin alegerea ca vicepreședinte al Asociației Internaționale a Ziariștilor.

Firește, nu-mi propun nici să rememorez „parcursul” profesional, plurivalența preocupărilor lui Nestor Ignat și nici să evaluez activitatea lui prin prisma calității și moralității a ceea ce a scris și a desenat. Doresc numai să subliniez – în pofida acțiunii talbanilor postdecembriști – că nu se pot judeca, cu dreptate, faptele unor oameni înlocuind un dogmatism cu altul, un subiectivism sau altul și să pretindem că suntem „obiectivi”,, „nepartizani”.

CLUBUL MILIONARILOR – CLUBUL PRESEI – „MĂRUL DE AUR”. Până în anii ʼ80 din secolul trecut, „Ziua presei” se sărbătorea în generoasa grădină din spatele clădirii-monument situată pe Calea Victoriei nr. 163, o clădire cu un singur cat, însă impresionantă prin arhitectură și întindere. Clădirea există și astăzi (2024) acoperită de imensul bloc care s-a ridicat de la strada Sevastopol până în Piața Victoriei.

În perioada interbelică era cunoscută mai ales cu numele de „Clubul milionarilor”. Istoria ei este ceva mai complicată. A fost proiectată de arhitectul George Mihai Cantacuzino pentru o celebritate, pe vremea ei, Angela Masart, care a vândut-o apoi principesei Elisabeta, fiica suveranilor Ferdinand și Maria (cea care – pentru scurt timp – a fost Regina Greciei. S-a vândut și unui grup de mari industriași (de aici, denumirea de „Clubul milionarilor”), iar în anii ʼ50, după naționalizare, s-a repartizat Uniunii Ziariștilor. Când această Uniune și-a pierdut aproape total rostul și rolul ei inițial, s-a grăbit Întreprinderea de alimentație publică să deschidă aici un restaurant cu numele „Mărul de Aur”.

Numeroși gazetari din perioada postbelică au poposit în încăperile clădirii cu diverse prilejuri sau, pur și simplu, pentru a mânca bine și ieftin în restaurantul-cantină „cu circuit intern”, gestionat de UZ. Vreme de peste un deceniu și jumătate, în frumoasa grădină din spatele clădirii se desfășurau principalele manifestări de „Ziua presei”.

Am multe amintiri din acei ani despre momente interesante petrecute în „Clubul presei”. Cred că (măcar) una merită să fie evocată, pe scurt, în episodul de față.

…15 august 1964. Eram redactorul-șef al ziarului de uzină „Semănătoarea”. De regulă, la festivitățile de „Ziua presei” participau doar ziariști de la cotidianele și revistele centrale, precum și unii șefi de la Radioteleviziunea Română. Probabil,  am fost invitat, împreună cu soția, ca urmare a faptului că patru ani consecutiv am luat premiul I pe țară la concursul gazetelor de uzină. Spun „probabil” deoarece niciunul dintre cei șapte colegi care conduceau gazetele de uzină din București nu se afla la sindrofie. Zic și „sindrofie” deoarece aveam rezervate locurile la mesele din grădină, iar discursurile se consumau (toate) în maximum 10-15 minute, după care, în acordurile liniștitoare ale tarafului și ale unor mici formații de muzică ușoară (evident, cu interpreți celebri) ne puneam zdravăn pe mâncat și băut. Din cotizațiile noastre se acumulau suficienți bani pentru aceste petreceri anuale.

Se instala și un fel de „masă oficială”, destinată, mai ales, celor care rosteau alocuțiunile „de serviciu”. La acea masă, atunci, la 15 august 1964, se aflau Mihai Bujor Sion, șeful sectorului de presă de la CC al partidului, Gheorghe Pană, secretar de propagandă al Comitetului municipal București al PCR, Teodor Marinescu, redactor-șef al ziarului „Scânteia” și alți câțiva ștabi despre care nu-mi amintesc.

În toiul sindrofiei, un tânăr (cred cineva de la Securitate) a venit la mine și m-a întrebat dacă sunt „tovarășul Brateș”. După ce am dat din cap afirmativ, m-a invitat, pe cel mai politicos mod cu putință, la masa oficială. Mi-a adus și un scaun pe care l-a așezat între Pană și Marinescu. Eram puțin dezorientat, dar imediat cei doi m-au lămurit. La unison au apreciat că de mult îmi ispășisem „penitența” și mi-au propus să lucrez la secția economică a „Scânteii” pe un post de realizaor. Bujor, care trăgea cu urechea, a intervenit și m-a spus „dragă Tică” (așa mi se adresau prietenii- și nu numai ei), „noi cei de la Secție (era vorba despre Secția de Propagandă și Presă) nu avem nimic împotrivă”. Precizarea se impunea deoarece sancțiunea pe care o primisem în martie 1958 fusese adoptată cu avizul respectivei Secții. M-am uitat la toți trei și nu știam ce să spun. Am bâiguit ceva care semăna cu mulțumiri, dar imediat am adăugat: „dacă este să mă considerați reabilitat, vreau doar să revin la Radio exact pe postul din care am fost dat afară în urmă cu șapte ani”. Li s-au lungit fețele, iar Pană mi-a întins un pahar cu vin. Bujor și Diți (așa îi spuneam noi, cei apropiați lui Teodor Marinescu), după câteva clipe de ezitare, mi-au întins – și ei – paharele ca să ciocnim „noroc”. M-au sfătuit, apoi, „să mă mai gândesc că nu se știe când se va ivi o asemenea bună ocazie”.

M-am întors la masa unde soția – care văzuse de la distanță toată scena – era nerăbdătoare să afle ce am discutat. După ce i-am comunicat refuzul, a făcut un gest care se dorea de „dezaprobare”, însă, mi-a spus că „știi tu cum e mai bine”. Am golit liniștit paharul cu vin pe care îl lăsasem neatins înainte de a fi invitat la „masa prezidiului”.

În aprilie 1965 (după moartea lui Dej, care nu-i avea „la inimă” pe cei excluși din partid în 1958, Teodor Marinescu, devenit, între timp, președintele RTV, mi-a telefonat la Uzina „Semănătoarea” pentru a-mi propune să mă reangajez la Radio, exact pe postul din care fusesem concediat. Ce s-a întâmplat mai departe am povestit într-un episod anterior.