1995: Vestul se preocupă de stabilitatea în Europa Centrală și de Est

Momente și evenimente comentare de mine. În zilele de 20 și 21 martie 1995, se desfășoară la Paris Conferința Finală privind Pactul de stabilitate în Europa, la inițiativa Uniunii Europene și a Franței. 52 de membre ale OSCE au discutat stabilitatea în Europa de Est și Centrală. Am dedicat momentului în Expres Magazin din 24 martie 1995 comentariul Conferința de la Paris: trei bilanțuri posibile

Conferința de la Paris s-a încheiat. S-au ținut discursuri frumoase. S-au luat angajamente formidabile. A fost semnat Pactul de stabilitate în Europa. Acum a venit însă vremea bilanțului. Un bilanț care poate fi rezumat prin răspunsul la întrebarea: e vorba de un succes sau de un eșec ?

Răspunsul nu e unul singur. Pentru că el depinde de cine face bilanțul. Dacă-l întocmesc optimiștii, răspunsul e pozitiv. Reuniunea a fost un succes. Pentru această concluzie, optimiştii vor raporta Conferința la realitatea din Europa Centrală și de Est. Gîndindu-ne pînă unde s-a putut ajunge în Bosnia şi pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice din cauza unor litigii de frontieră şi a minorităților – adică din cauza litigiilor pentru care s-a născut inițiativa Balladur –, însuşi faptul că într-o capitală din Europa s-au putut reuni, fără să se păruiască, reprezentanții țărilor din Europa Centrală şi de Est, ba mai mult, că ei și-au pus semnătura pe Pactul de stabilitate, angajîndu-se în acest fel să negocieze relațiile de bună vecinătate, putem ajunge la concluzia că Reuniunea de la Paris a fost un succes. Problemele lăsate de comunism drept moştenire Europei în fostul lagăr socialist sînt imense. Prin raportare la această moştenire, orice pas în direcția stabilității în Europa Centrală şi de Est, chiar dacă e vorba de unul șovăielnic, trebuie salutat. Din acest punct de vedere, pentru optimişti însăşi ținerea Conferinței e o dovadă că a fost vorba de un succes. Deşi țările aflate în prima linie a litigiilor – Ungaria, Slovacia și România – n-aveau nici un motiv să-şi surîdă una alteia, ele au evitat ciorovăiala în public. Excelentă dovadă a faptului că fostele țări comuniste sînt conștiente de interesul manifestat de occidentali faţă de stabilitatea în Europa Centrală şi de Est. Că ele își dau seama că nu se pot aventura fără riscuri majore în conflicte armate. Întregul interes manifestat de Occident faţă de Pactul de stabilitate, interes care a atins punctul maxim prin Conferinţa de la Paris, reprezintă astfel un deget ridicat înspre Europa Centrală şi de Est, pentru ca țările din această zonă să se mai gîndească puțin înainte de a scoate sabia una la alta. Învățînd din lecția bosniacă, Europa de Vest a trecut la măsuri preventive. Prin pregătirea şi ținerea Conferinței de la Paris, ea a dat un semnal: liniştea din această zonă a lumii este o problemă a întregii Europe.

Pesimiştii ar putea fi însă de altă părere: reuniunea a fost un eșec. Ar avea și ei argumente. Firește, vor replica ei optimiştilor, Conferința s-a putut mîndri cu un tratat între Slovacia și Ungaria. Ea n-a reuşit însă să aducă în fața continentului un tratat între România și Ungaria. Aceasta pentru că între România și Ungaria este un conflict mult mai adînc, mult mai temeinic și mult mai grav decît între Ungaria şi Slovacia. În ambele țări există forțe dotate cu înverșunări uriaşe împotriva stabilirii unor relații de bună vecinătate. Oricît de interesate ar fi să demonstreze că vor să intre în Europa, guvernele din Ungaria și România trebuie să țină cont de faptul că problema frontierelor și a minorităților reprezintă un capital politic ieftin pentru partidele politice. Eșecul negocierilor româno-maghiare nu trebuie tratat cu ușurință. El poate fi considerat și un eşec al Conferinței. Dacă s-ar fi ajuns la un tratat de bază între cele două țări s-ar fi putut vorbi de un veritabil succes al Pactului Balladur. Fireşte, ar continua să polemizeze pesimiștii, a fost semnat un Tratat între Slovacia și Ungaria. Este însă un tratat fragil, care va naşte, cum zice poetul, multe vorbe şi ipoteze. De altfel, imediat după semnarea lui, cele două părți au arătat că-l interpretează diferit. Contestarea Tratatului chiar de către cei care au semnat, ne arată că pentru aceștia a fost mult mai importantă semnarea, decît aplicarea în practică a Tratatului. Aplicarea va fi, aşadar, un proces anevoios, cu multe controverse. Deci, ar spune pesimiştii, Conferința de la Paris n-a reuşit să liniştească demonii din fostul lagăr comunist. Ea a reușit doar să demonstreze că problemele din această parte a lumii sînt atît de grave, atît de profunde încît ele nu pot fi rezolvate la iuțeală, sub presiunea marilor puteri, şi, mai ales, nu pot fi rezolvate doar pe hîrtie.

Autorul acestor rînduri propune și el un bilanț. Și anume, că adevărul e undeva la mijloc între concluzia optimiştilor şi cea a pesimiştilor. Conferința n-a fost nici un succes, nici un eșec. Ea a fost doar necesară. Din desfăşurarea ei, occidentalii au putut trage o concluzie importantă pentru continuarea acțiunii lor în spațiul fostului lagăr comunist. Stabilitatea în această parte a Europei presupune din partea Occidentului un efort mult mai stăruitor şi mult mai profund decît ținerea unei simple conferințe. Fie ea şi la Paris.