23 august 1944: O nouă bătălie românească pentru ciolan

Nu mă pot stăpîni şi mă apuc de cărţile despre 23 august 1944, fişate sîrguincios într-un timp al deşertăciunii, cînd împărtăşeam iluzia că voi duce pînă la capăt proiectul studiului despre Conspiraţia generalilor în 1944.

Descopăr în bibliotecă, luată între timp din întîmplare, o carte pe care n-am citit-o:
Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii. România şi geopolitica marilor puteri 1941-1945, Editura Scripta, Bucureşti, 2007.
Are şi o dedicaţie, scrisă de autor la 15 martie 2007:
„Domnului Ion Cristoiu, pentru adînca bucurie a sufletului, pentru a afla şi a înţelege!“

Frumoase clipe, de neuitat, cele în care scrii o dedicaţie cuiva!
Speri că respectivul o va citi.
Sau că, măcar, n-o va arunca!
Ei, uite, eu nu numai c-am citit-o, dar şi scriu despre ea!

Parcurg paginile despre negocierile cu Aliaţii angajate la Cairo şi Stockholm, de Opoziţie şi de Mareşalul Ion Antonescu. Am nevoie de asta, pentru că varianta Mareşalului de la audienţa de la Palat, din 23 august 1944, nu poate fi înţeleasă în afara datelor despre negocierile anterioare Loviturii de stat. Am ajuns la concluzia asta după ce, graţie unei călătorii în Finlanda, am început să mă preocup de felul în care Helsinki a negociat cu Moscova un Armistiţiu mult mai bun. Din punerea în paralel a celor două feluri de a negocia (am făcut o Cronologie româno-rusă şi o Cronologie finlando-rusă pe două foi A4), m-am convins încă o dată că Mareşalul avea dreptate. Nu se putea ieşi din Axă în absenţa unei înţelegeri ferme semnate cu Moscova, dublată de o Armată cu arma la picior, garantă a acestei înţelegeri.

Raportînd cele două feluri de negociere cu Moscova – al Finlandei şi al României – vom sesiza, imediat, diferenţele uriaşe de adîncimea unui abis:

1. Finlanda negociază în chip solidar, la nivel de naţiune.
2. România negociază în chip dezbinat.

În paralel cu Mareşalul, singurul capabil să obţină condiţii mai bune, angajează negustorii cu Stalin:

• a) Opoziţia, condusă de Iuliu Maniu;
• b) Palatul Regal, prin canalele puse la dispoziţie de comunişti;
• c) Gheorghe Tătărescu, prin intermediul lui Eduard Beneş;
• d) Carol al II-lea, prin intermediul ambasadorului sovietic în Mexic, Umansky.

Cu excepţia Mareşalului, grupările româneşti intrate în contact cu Moscova se arată dispuse la orice concesie.

De ce?
Ele nu urmăreau interesul naţional, ci interesul propriu.

• — Partidele politice de Opoziţie, în frunte cu PNŢ, voiau să ia locul Mareşalului în fruntea bucatelor.
• — Regele, aflat sub influenţa golănaşilor de tip Mociony-Stîrcea, Buzeşti, a maică-sii, voia să-şi dobîndească prerogativele de şef al Statului.
• — Gheorghe Tătărescu avea ambiţia de a fi din nou premier.
• — Carol al II-lea visa la revenirea pe tron.

S-a văzut din nou, ca de atîtea ori în istoria României, rolul nefast al dezunirii naţionale, dar mai ales al folosirii Stăpînilor din afară pentru tranşarea bătăliei interne de dragul ciolanului.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost abordată pînă acum în chip greşit, prin excluderea componentei cheie a realităţilor politice româneşti:
Bătălia pentru Putere!

Toate grupările angajate în negocieri cu Moscova vizau în primul rînd (deşi n-o mărturiseau făţiş) să ia locul Mareşalului la conducerea ţării.
Desigur, toate grupările invocau interesul naţional, independenţa ţărişoarei noastre dragi.
Acest obiectiv, ce nu poate fi scos din calcul, îşi avea dublura în obiectivul cuceririi Puterii.
Cucerirea Puterii implica în chip fatal răsturnarea lui Antonescu.
Din acest punct de vedere, cea mai corectă mi se pare poziţia asumată de comunişti.

Spre deosebire de ţărănişti, de liberali, de monarhişti, care s-au situat faţă de Mareşal, în privirea asupra Loviturii de stat, după cum le-au poruncit conjuncturile, comuniştii au susţinut consecvenţi că 23 august 1944 a însemnat întîi şi-ntîi răsturnarea Dictaturii fasciste.

Pagini: 1 2