28 de puncte pentru înmormântarea Ucrainei suverane

Blackout-uri de până la 16 ore, un număr record de dezertări pe frontul ucrainean – 576 pe zi – și apropierea rapidă a unei ierni grele conturează imaginea actuală a Ucrainei aflate în război: o țară epuizată, pusă în fața unei decizii majore – să accepte sau nu un plan de pace care ar putea pune capăt unui conflict prelungit. Este planul de pace al președintelui Trump unul convenabil pentru ambele tabere? Va reuși acest plan să producă o pace de durată? Și este Europa pregătită să accepte înfrângerea Ucrainei într-un război împins înainte de atâta timp?

SUA au emis un ultimatum Kievului: semnați planul de pace până pe 27 noiembrie sau pierdeți livrările de arme și accesul la informații de intelligence, au declarat surse diplomatice pentru Reuters. Presiunea asupra președintelui Volodymyr Zelensky a crescut după refuzul inițial al unui acord ce presupunea concesii teritoriale majore și renunțarea la aderarea la NATO. Este pentru prima dată când liderul ucrainean se confruntă cu un „fait accompli” venit de la Washington – o situație care îl obligă să recunoască faptul că războiul trebuie să se încheie, iar poziția Kievului nu mai este aceea avantajoasă proiectată de propagandă în ultimele luni.

În acest impas, scandalurile de corupție din jurul camarilei prezidențiale au cântărit greu. Sute de milioane de dolari dispăruți sau gestionați defectuos, la care se adaugă miliarde puse sub semnul întrebării încă de la începutul conflictului, au expus Ucraina pe plan internațional. Au confirmat un fapt bănuit de mulți: împăratul e gol. Narațiunea victorioasă a Ucrainei și a celor care au susținut cu orice preț că această țară poate câștiga războiul se mai sprijină astăzi pe un singur pilon – acceptarea planului de pace.

Zelensky se află însă prins între două presiuni. Pe de o parte, realitatea militară îl împinge să accepte planul, întrucât opțiunile Ucrainei se restrâng. Pe de altă parte, Bruxellesul îl încurajează să reziste, încercând – din nou – să obțină termeni mai favorabili pentru Kiev. Europa a acționat în această perioadă ca un protector al narațiunii ucrainene, intrând într-o zonă gri în care, de fapt, nu ar fi trebuit să intre niciodată.

În realitate, nu Ucraina și nici Rusia au fost principalele piedici în calea unui acord de pace, ci însăși Uniunea Europeană. Comportamentul ei a fost cel al unui copil răsfățat și rebel, confruntat cu un conflict mult prea mare pentru capacitatea instituțională de care dispune. Prinsă între ambiții declarate și realități geopolitice pe care nu le poate controla, UE se vede astăzi în situația ingrată de a realiza că jocul pe care l-a alimentat nu mai poate fi câștigat.

Vor continua, desigur, încercările Bruxellesului de a lua peste picior administrația americană. UE a încercat mereu să preia controlul conflictului din mâinile SUA, însă va rămâne, în fond, un actor secundar – un spectator vocal, dar incapabil să modeleze rezultatul final. Iar acest fapt expune fragilitatea întregii construcții europene: multe declarații, puțină forță; multă morală, puțină strategie.

Ceea ce Europa nu a înțeles – sau a înțeles și a refuzat să accepte – este că acest război a fost din primul moment un conflict de tip proxy. Întreg efortul militar ucrainean a fost susținut de SUA, prin bani, tehnică militară și, mai ales, prin intelligence sharing, fără de care Ucraina nu ar fi supraviețuit. Iar dacă Kievul nu va accepta planul de pace, nu va supraviețui deloc.

În scenariul în care Ucraina refuză acordul sau acesta este blocat din alte motive, avantajul va reveni integral Rusiei. Contra-propunerea europeană, construită mai degrabă pentru a irita Washingtonul cu „superioritatea morală” specifică birocrației europene, nu face decât să prelungească agonia. Pentru Moscova, orice întârziere este un cadou strategic: Rusia nu va accepta un plan de pace dirijat de UE, iar UE, oferind alternativa ei, nu face decât să creeze impresia că Rusia este obstacolul în calea păcii. În realitate, indiferent de scenariu, Rusia este în avantaj – după cum o arată și declarațiile oficiale ale administrației ruse.

Refuzul Ucrainei de a semna acordul ar fi, practic, o sinucidere politică și militară. În acest caz, Putin știe că urmează iarna, iar capacitățile energetice ale Ucrainei sunt la pământ. Performanța trupelor este deja slabă, lucru vizibil în zone precum Pokrovsk, unde frontul ucrainean s-a prăbușit sub avansurile rusești, permițând infiltrări zilnice și controlul a peste 80% din teritoriu, sau Kupyansk, nod strategic feroviar pierdut recent, unde pierderile ucrainene depășesc sutele zilnic, conform rapoartelor ISW din 24 noiembrie. Unitățile luptă la 30–50% din capacitate, rotația este insuficientă, iar dezertările sunt în creștere. În plus, bombardamentele cu bombe planate – peste 5.300 doar în octombrie – fac imposibilă menținerea unei linii defensive stabile. Iar Putin știe că iarna va amplifica haosul, transformând fronturile în capcane letale, exact cum s-a întâmplat în operațiunea Barbarossa, când gerul a schimbat balanța strategică. Contra-propunerea UE, cu aerele ei de superioritate morală, nu face decât să prelungească agonia și să ofere Rusiei un pretext perfect pentru a continua ofensiva – un „cadou” strategic pe care Moscova îl acceptă cu indiferență, conștientă că timpul lucrează în favoarea ei.

Și tocmai din acest motiv, de ce ar trebui europenii să mai aibă încredere în elitele europene, în contextul în care o pace rapidă ar prăbuși întreaga arhitectură discursivă pe care UE a construit-o în ultimii doi ani? Aceasta ar demonstra că investițiile, sancțiunile, sacrificiile economice și riscurile asumate nu au schimbat cursul războiului. Pentru Bruxelles, pacea nu este doar o soluție geopolitică, ci și un risc politic intern. O pace în termeni „nefavorabili” Ucrainei ar lovi direct în credibilitatea elitelor europene, ar alimenta euroscepticismul și ar pune sub semnul întrebării capacitatea UE de a interpreta realist situațiile de securitate. De aceea, o parte a europeanilor preferă prelungirea conflictului, menținerea presiunii și continuarea reînarmării – chiar dacă toate acestea întârzie tocmai acel lucru pe care îl proclamă: pacea.

Franța vorbește deschis despre „pregătire pentru conflict”, își accelerează reînarmarea și cere Europei să intre într-o logică de mobilizare pe termen lung. Germania își reconfigurează complet industria militară. Comisia Europeană promovează un plan continental de reînarmare de sute de miliarde, menit să creeze dependență strategică între statele membre și Bruxelles. Nu pare deloc că continentul european se pregătește de pace, iar chiar dacă un acord va fi încheiat, UE va rămâne paranoică și va continua să împingă spre un război care, de fapt, nu va avea loc. Cine crede că, după conflictul din Ucraina, Federația Rusă – oricât de puternică ar fi percepută de unii – ar mai avea capacitatea militară și economică de a iniția un nou conflict pe continentul european este pur și simplu naiv.

Statele europene care au împins Ucraina să continue acest război de aproape patru ani sunt, paradoxal, aceleași care au menținut economia Rusiei în viață pe toată durata conflictului. Uniunea Europeană a pompat peste 400 de miliarde de dolari în bugetul Rusiei prin importuri de energie și bunuri încă din februarie 2022. Acesta este adevărul pe care Bruxellesul îl evită: UE nu are o strategie reală, nu are un mecanism prin care să înceteze finanțarea indirectă a mașinăriei ruse, nu are capacitatea de a sprijini Ucraina până la o victorie militară, nu are un canal de dialog direct cu Moscova și nici vreo pârghie semnificativă asupra Kremlinului sau asupra Washingtonului. Europa a rămas blocată într-un vid strategic — declarativă, moralizatoare, dar incapabilă să influențeze decisiv cursul războiului pe care ea însăși l-a alimentat.

Tocmai din acest motiv, cetățenii europeni nu ar trebui să aibă încredere într-un leadership european de război construit pe ipocrizie și declarații fără acoperire. Cât despre lupta pentru „suveranitatea Ucrainei”, vorbim despre o iluzie condiționată. Printre punctele incluse în proiectul de acord de pace – indiferent în ce formă finală va apărea – se regăsesc garanții de securitate și de suveranitate pentru Ucraina. Dar, în realitate, când depinzi de garanțiile altora ca să-ți aperi granițele, nu mai ești suveran; devii un protectorat, un pion pe tabla marilor puteri. Ucraina nu mai este un stat suveran din momentul în care acest conflict a început. Pierderea suveranității nu este o consecință potențială a planului de pace, ci o stare de fapt instalată încă din prima zi, iar Uniunea Europeană, care pretinde că apără democrația și independența Ucrainei, alege să ignore această evidență. În loc să reducă dependența Kievului, o prelungește și o adâncește, alimentând un joc periculos care lasă întregul est expus și vulnerabil.

Europa se află astăzi în fața unui adevăr pe care nu-l mai poate evita: arhitectura de securitate construită după 1991 s-a prăbușit sub propria greutate, iar elitele europene au refuzat până în ultimul moment să accepte acest lucru. Indiferent dacă planul de pace va fi semnat sau nu, consecințele vor fi aceleași. Ucraina nu mai poate continua războiul, Rusia nu mai poate fi împinsă înapoi, iar Statele Unite își reduc implicarea. Singurul actor care rămâne expus, vulnerabil și nepregătit este chiar Uniunea Europeană, cea care a confundat moralismul cu strategia și discursul cu puterea. Iar în lunile următoare, când se va așeza praful acestui conflict, europenii vor descoperi că nu Rusia le amenință viitorul, ci propria incapacitate de a înțelege limitele lor politice, militare și instituționale.

Acesta este bilanțul real al Europei după aproape patru ani de război: o alianță obosită, o conducere lipsită de viziune și o populație care va înțelege, poate prea târziu, că prețul plătit nu a adus nici pace, nici securitate, nici influență. Doar un continent prins în propria retorică, obligat acum să gestioneze consecințele unui conflict pe care nu l-a înțeles și pe care nu l-a putut controla.

(Roland-David Sólyom)