Rigoare şi rumoare la gesturile preşedintelui Iohannis

Un – hai să-i zicem – politician vrednic de această titulatură de frunte ar trebui să impună, înainte de toate, prin vibraţia şi modulaţia glasului, prin încărcătura cuvintelor înnobilate cu sinceritate şi trăire autentică, prin scânteia ce mocneşte în privirea binevoitoare şi, nu în ultimul rând, graţie credinţei că toate mărturisirile sau promisiunile împărtăşite le poate şi le va împlini neabătut. Nu se cuvine să afirm despre mine că aş fi un iscusit observator al caracterelor omeneşti sau scormonitorul cel mai înzestrat într-ale descifrării subconştientului şi nici nu m-a pasionat vreodată cititul în stele sau în zaţ de cafea. Fără să mă cunoască, văzându-mă doar păşind mărunt pe stradă sau răscolind spiritele (aici de faţă) pe magistrala virtuală, cei mai mulţi ar presupune că sunt un cetăţean relativ comun, ceva mai mic de statură decât etalonul masculin. Dar nu asta contează.

Ceea ce mă preocupă (în acest moment) este faptul că de fiecare dată când îl văd pe suspusul nostru preşedinte cum „dă pe sticlă”, mă apucă pandaliile. N-am idee cine i-o fi consilier de imagine, dar eu nu i-aş da nici o leţcaie pentru îndrumările şi discursurile pregătite cu atâta incompetenţă. Nu zic că mai marele partidului ar fi bătut în cap. Ferească-ne Dumnezeu să fie întocmai aşa! Nu cred nici că ar fi cazul să se înscrie la nişte cursuri de actorie (unde e musai să înveţi pe dinafară o grămadă de scenarii) sau, într-o altă abordare, lecţii de pantomimă (deşi eu consider că i-ar sta mai bine în această ipostază). Oricum, vorbele cu care se războieşte şi cu care ne însăilează fără folos sunt mai subţiri şi mai lipsite de trăinicie decât aţa de cusut. Cuvintele mai dă-le-ncolo, că le-am învăţat cu toţii pe dinafară. Astfel, reiterând şi adaptând principiul proclamat de George Orwell în „Ferma animalelor” – cum că „patru picioare bun, două picioare rău” – am învăţat cu toţii că: „penele imaculat, pesede vinovat”. Mai multe nu putem să aflăm de la dânsul, nici în ruptul capului.

După cum spuneam, cuvintele, hai, treacă-meargă; ne facem că nu le auzim, batem deolaltă oalele în bucătărie ori călcăm dinadins pisicul pe coadă şi nu le mai luăm în seamă. Dar maimuţăreala – căreia nu ştiu care „expert” ar îndrăzni să-i spună „limbaj al trupului” – este, fără dar şi poate (da, am scris corect), ceva de râsul curcilor şi de plânsul românilor. Oricât s-ar căzni augustul imperator (cum îl defineşte domnul Ion Cristoiu) să-şi netezească rigiditatea şi inexpresivitatea acută, fie-mi privită cu îngăduinţă comparaţia, dar ori dalta e prea tocită, ori lutul e prea uscat. Expresia obosită şi chiar plictisită de pe faţa căpeteniei înscăunate îmi lasă impresia că i s-a acrit de populimea năroadă (adică noi, talpa ţării) de care, vezi bine, nu se lipeşte nimic în afară de noroaie azvârlite aiurea înspre el şi invective revărsate pe gârla peneleului (pe înţelesul tuturor: pe apa Sâmbetei).

Dacă noi toţi am fi (prin cine ştie ce neşansă) în şcoala lui, la clasa lui, sigur ne-ar lăsa repetenţi şi, dacă am îndrăzni să-l călcăm pe bombeu ori să-i îmboţim cămaşa azurie (ce bine că şi măştile au o tentă de culoare apropiată ochilor săi), dacă am îndrăzni să ne umflăm în pene şi să-i reproşăm că n-am înţeles o boabă din lecţia predată (decât: purtaţi mască!, spălaţi-vă pe mâini! şi păstraţi distanţa socială!) de bună seamă ne-ar exmatricula şi ne-ar deporta la dracu-n praznic afară din ţară; ţărişoara asta, aproape patrie-mumă, pentru care el, iată!, a învăţat (ce-i drept cam degeaba) să îşi fluture mâinile pe dinaintea noastră. Şi vă mai spui una deocheată. Pe bune! – dragii mei cititori cu suflet mare – când m-am încumetat să-i urmăresc conferinţa de presă (s-a întâmplat doar de două ori şi m-am lecuit), când i-am bunghit articulaţiile  ruginite şi elasticitatea deficitară (la acest capitol s-ar putea consulta cu ghiduşul Ludovic Orban) m-au năpădit toate stările păgubitoare. Năduşeli, friguri, frisoane, febra, tuse convulsivă. Încă un pic şi-aş fi zis că m-a înhăţat de grumaz Virusul cel buclucaş. Zău, aşa! Şi-apoi, că nu puşcă ceea ce scoate pe gură cu ceea ce desenează cu mâinile e una, dar să nu poţi îngloba prezenţa lui pe oglinda întunecată în definiţia esteticii minimale (fie ea a frumosului sau a urâtului) mi se pare deja o anomalie neîngăduit de crudă. În fereala propriei mele imaginaţii – neînţărcată cum o ştiţi – am încercat câteva clipe un exerciţiu de amuzament. Mi l-am închipuit azvârlit, prin timp şi depărtări, în agora Atenei, într-o misiune de orator motivaţional.

Nici nu mi-am terminat bine ideea, că l-am văzut alături pe Diogene, „cetăţeanul lumii” vechi, cum se autoproclama el cu emfază. Mai ştii?!, poate de aceea stătea şi el, ilustrul filozof, în butoi, fiindcă o fi fost, la rândul lui, ţeapăn la încheieturi şi greoi în mişcări. Da, dar ce exemplu remarcabil a fost şi a rămas până astăzi (mulţumită învăţăturilor sale, ce-i drept preponderent cinice) nu se compară cu modelul sec al (sper) vremelnicului preşedinte. Să ajungi să-ţi ascunzi incompetenţa şi lipsa de verticalitate îndărătul unui deget cu care să ameninţi mulţimea este nu numai lipsit de orice demnitate şi respect faţă de popor, dar şi dovada unei atitudini arogante. Urmăriţi-i cu atenţie cele zece degete răsfirate ca-ntr-un evantai, cum se ating cinci câte cinci, într-un ritm sictirit, sâcâitor, tot mai nervos. Cât despre gestul pe care îl face cu mâinile şi palmele ridicate în sus ca o interpretă de muzică populară într-un videoclip de două parale, îl găsesc atât de caraghios încât mă apucă groaza. Ce vrea să spună?! Că nu poate face nimic sau că suntem poftiţi la masă?! Să fiu cuţu, dacă am priceput. Aaa… cred că m-am prins. O fi gestul magicianului care în loc să găsească în pălărioara lui (da, aceea primită de la Donald Trump) iepuraşi albi şi porumbei la fel de albi, descoperă şi revelează înaintea ochilor noştri, bulbucaţi de o dezorientată uimire, doar bălării şi decizii absurde.

Dragii mei, nu vă fie cu supărare dacă iar îmi scot căluşul din gură şi-o spun pe cea dreaptă, dar până şi-o marionetă s-ar mişca mai graţios de-atâta. Cum praştia mă-sii poţi să te crezi în putere, când n-ai nici un dram de convingere?! Da, situaţia ţării (şi a lumii, în general) este de tot rahatul. Nimic nu funcţionează, nimic nu răzbeşte (poate doar incompetenţa şi îngâmfarea). Privită din această perspectivă – treacă de la mine – s-ar putea justifica bunăoară încrâncenarea şi fermitatea unui lider, dar când conducătorul de oşti o dă din colţ în colţ, când schimbă strategia de la un pas la altul, situaţia devine cât se poate de nefericită. Ba că e carantină, ba că e criză, ba că poporul e neascultător, ba că (era cât pe ce s-o uit pe asta) pesedeul e de vină. Da, toate sunt aspecte fireşti ale isteriei ce ne-a fost inoculată de la o zi la alta, fără ca noi, poporul, să fim întrebaţi cum ne raportăm la hotărârile luate. Am convingerea că, mânuind anumite pârghii de bună credinţă, solidarizând cu omul de rând şi ascultând vocea României întregi, s-ar fi putut găsi o modalitate onorabilă, chiar elegantă, de a susţine şi de a îndemna pe un ton mai duios neamul acesta neîngăduit de răbdător, de supus şi de năpăstuit. Totuşi un lucru mă bucură nespus de mult: nu-i văd rictusul şi scrâşnetul din dinţi când se uită la noi cu atâta autoritate profesorală. În sfârşit, e bună şi masca la ceva!

Ridicarea degetului arătător: „Lăsaţi, vă rog, graficul pe ecran până vă spun să-l luaţi de acolo”
Ne raportăm la ceilalţi oameni, de parcă am fi uşi de biserică. Ne clădim caracterul sub influenţa unor informaţii pe care le luăm de-a gata, fără a cunoaşte în mod direct nici un detaliu despre cel hulit sau, în cazuri fericite, cel proslăvit.

Am un prieten apropiat – sper să nu se supere, fiindcă îi fuge mintea de zbârnâie şi-o să se recunoască în această postare – care mă bombardează, literalmente, cu articole preluate de pe net, cu postări pe reţeaua reţelelor (zici că-i mai ceva decât Cartea Cărţilor), cu clipuri şi reportaje filmate. Pe bune, e brici câteodată, mai cu seamă când e liniştit şi nu se agită degeaba. Dar nu pe el vreau să-l ridic în slăvi, nici să-l târăsc prin noroaie. Asta o facem când ne întâlnim la câte-un „cafei” de pomină.