A.D. Xenopol despre Pericolul rusesc

De la Maria Cantemir ajung inevitabil la Dimitrie Cantemir. Domnitorul e subiect de cult în România de azi, ba chiar și de ieri, dacă ne gîndim la mîndria pe care comuniștii țineau să ne-o stîrnească insistînd pe gloria europeană a savantului. În cazul lui Dimitrie Cantemir trebuie să procedăm nu altfel decît în cazul lui Nicolae Iorga. La Iorga se impune să disociem categoric între Savant și Om politic. Savant, Iorga e un geniu. Om politic, Iorga e un murătură. La fel, Savant, Cantemir e uriaș. Domnitor, altfel spus om politic, e un dezastru. Nu doar pentru prezentul românilor, dar și pentru viitorul lor. Trimis de turci pentru a le reprezenta interesele în perspectiva războiului iminent dintre Imperiul Otoman și Imperiul rus al lui Petru Cel Mare, Dimitrie Cantemir se grăbește să încheie cu rușii un tratat de alianță. E primul tratat al unei țări românești cu Imperiul țarist și prin asta, prima tentativă de a schimba stăpînul:
Pe cel Otoman cu cel Rus.

Din acest moment țările române intră în atenția Rusiei. Deși invocînd apărarea creștinilor împotriva Păgînilor turci, Rusiei românii nu-i sînt simpatici. Dacă în cazul sîrbilor, bulgarilor, macedonenilor, e vorba de o protecție sinceră, în cazul românilor e vorba de folosirea noastră ca loc de trecere către slavii din Răsărit.

Momentul Dimitrie Cantemir e de o importanță crucială pentru români. Așa se explică de ce A.D. Xenopol, deși tratează domnia lui Cantemir într-un capitol mai amplu, intitulat Moldova de la Constantin Duca pînă la fanarioți. Paginile dedicate domniei lui Cantemir conțin însă capitolul Românii și rușii. Temelia pe care se ridică interpretarea alianței dintre Moldova și Rusia lui Petru cel Mare e teza care domină interpretarea de către Xenopol a politicii rusești față de Imperiul Otoman sub Petru cel Mare:

„Petru cel Mare publică îndată un manifest pentru a răspunde declarației de războiu. În acest act țarul nu se plînge atîta de nedreptățile făcute lui de Turci prin adăpostirea dușmanului său în împărăția lor, ci ia rolul de apărător al popoarelor creștine, care ar zace în robia Musulmanilor. «Gem apăsați de jugul barbarilor Grecii, Valachii, Bulgarii și Sîrbii, și dovedesc prin adînca lor mizerie cît se țin Turcii de toate tratatele lor».

Astfel inaugurează Petru cel Mare politica sa în contra închinătorilor lui Mahomed, ascunzînd adevăratul țel al războaielor sale în Răsărit sub masca fățarnică a eliberării creștinilor de sub jugul mohamedan. Petru cel Mare, precum este cel dintîi care avu gîndul a deschide Rusia dinspre mare, este și cel dintîi care întreprinde împotriva Turciei răsboiul sfînt, o adevărată cruciadă în aparență, în care Rușii se arătau că luptă numai cît pentru comunitatea religiei și răspîndea sîngele cel mai scump al copiilor lor pentru o cauză umanitară, pe cînd în realitate ei căutau, la umbra acestui pretext închipuit, să-și îndeplinească interesele lor cele mai de căpitenie.”

Plecînd de aici, Xenopol vede în tratatul încheiat la 13 aprilie 1711 la Lusk primul pas al rușilor spre rusificarea românilor. Analizînd partea dedicată armatei, care stipula prin articolul VIII cîteva prevederi ascunzînd interesele ascunse ale rușilor:

„Partea însă cea mai de samă a întregului tratat este cuprinsă în art. VIII care prevede întreținerea unei armate moldovene pe socoteala vistieriei rusești, precum și condiția cealaltă, ca pînă cînd se va întemeia oștirea moldovenească să fie cetățile ei ocupate de «oștiri moschicești», cuprinsă în art I. Prin această condiție Rusia tindea la o șărbire directă a Moldovei, căci ori cine înțelege ce țintă și scop putea să aibă ocuparea cetăților moldovene de oștirile rusești «pînă la întemeierea țăre», un termin așa de nehotărît; apoi dacă Rusia se oferea cu atîta generozitate a plăti din vistieria ei armata moldovenească, de sigur că cu aceeași neinteresare s-ar fi apucat a-i face și educația militară, pentru care iarăși s-înțelege de la sine că trebuia să pună în fruntea ei comandanți ruși. Ce era însă să devină domnul Moldovei în mijlocul unei armate, chiar naționale, plătite și comandate de Ruși? De sigur că numai un instrument ascultător și supus în mînile politicei rusești. Și apoi în asemenea împrejurări ce valoare se mai poate pune pe articolul care asigura Moldovenilor ne amestecarea Muscalilor în boieriile țărei și oprirea lor de se căsători în țară sau de a cumpăra moșii? Un tratat nu este decît o învoire momentană, care se poate schimba după împrejurări. Văzînd Rușii Moldova căzută sub ei într-un chip atît de deplin, nu s-ar fi grăbit ei oare de a înlătura cît mai curînd și slabele stavile opuse rusificării ei, chiar dacă le am presupune în destula bună credință pentru a respecta sfințenia tratatelor?”

A doua ediție a cărții e publicată de Xenopol în 1896. Nu avusese loc Primul Război Mondial, în care rușii ne-au tras clapa. Românii se aflau la cinci decenii distanță de începutul rusificării. Și cu toate acestea A.D. Xenopol avertizează asupra pericolului întruchipat de ruși – rusificarea. Rîndurile sale din Istoria românilor rămîn profetice în veci:

„Pînă acuma și Țările Române fuseseră exploatate numai în chip economic; de ființa poporului însuși, de existența lui ca formă de gîndire particulară în omenire, nu se apropiase însă nici un pericol, cel puțin intenționat. Cu înaintarea Rușilor cătră hotarele lor, acel pericol cumplit, moartea naționalității lor luă o formă precisă și hotărîtă. (…)

Nu este deci de căutat în fapte interne rezultatul însemnatelor împrejurări petrecute cu prilejul răsboiului ruso-turc din 1711. Urmările adevărate ale acestui răsboiu au venit din partea Rușilor.

Aceștia au recunoscut în Români pe acei creștini pe care apropierea de împărăția lor și legăturile lor mai slabe cu Poarta îi expuneau mai întîi privirilor lor, cînd își aruncau ochii în viitor pe întinsul cîmp al politicei rusești. Ideea din vestitul lor memorandum: «gem Grecii, Valahii, Bulgarii și Sîrbii» în care creștinii sînt încă aruncați la o laltă, capătă în mintea lor o așezare luminoasă și sistematică. Ei văd că pentru a ajunge la Sîrbi, Bulgari și Greci, trebuie să treacă întîi prin Români. Asupra acestora își vor îndrepta ei privirile; de dînșii se vor îngriji ei mai mult; pe dînșii îi vor avea în vedere în toate tratatele lor ulterioare, pentru a-i scăpa tot mai mult de sub uricioasa supremație turcească, nu însă pentru a-i lăsa liberi să se desvolte după firea și tendințele lor, ci pentru a-i pune sub a lor stăpînire. Căci dacă politica turcească umbla să ne stoarcă numai cît averea, acea rusească avea o țintă mai adîncă, acea de a lovi în existența chiar a poporului nostru, a stinge în el ori ce spirit de lucrare neatîrnat și de desvoltare naţională, într-un cuvînt a ne face Ruși.”