Cătălin Cîrstoiu nu se retrage: ”Mandatul meu a fost, este şi va rămâne pe masa coaliţiei”
A da de pomană menţine mentalitatea care nu se poate curăţa de corupţie
Mi-e clar: calitatea vieţii e evaluată la noi, românii, dinlăuntrul graniţelor ţării în funcţie de venit, de cât câştigi. Chiar dacă nu ca aici, şi în afară, cei mai mulţi români pun semnul egalităţii între calitatea vieţii şi venit. Ce implicaţii are acest materialism care-l menţine pe om în sistemul de referinţă al banilor? Nu a plăcerii de a munci, de a face ceva ce-ţi place, ci de a munci pentru a face bani. A prins rădăcini o idee fixă: că se trăieşte prost aici, că oamenii (tu sau ceilalţi) nu au destul pentru o bună calitate a vieţii, prin urmare fie eşti nemulţumit, frustrat, fie faci învârteli, câte-o mică sau mai mare afacere, din care să mai agoniseşti câte ceva. Sau vrei să emigrezi.
Dacă evaluezi calitatea vieţii în funcţie de venit, contează următoarele lucruri: acumularea în vederea consumului, dezvoltarea unor plăceri care costă bani (mai puţini sau mai mulţi), un sistem structurat pe o ierarhie care impune respect, nu se chestionează, ci se execută şi e bine ca tu să fii cât mai sus, mai bine plasat, pentru că altfel doar faci ce vrea şefu-şefa, pe mai puţini bani. Contează capitalul de relaţii (prieteni, gaşca, clanul, cunoştinţe, etc), lupta pentru „şefie” care-ţi asigură status, un plus de capital social, putere pentru a te menţine în bani.
Aici, dacă faci o muncă voluntară, pentru comunitate, fără să fii plătit, eşti luat de prost. Chiar ţi se spune că eşti prost, citeşti compătimirea în ochii celorlalţi, care te văd un ratat. Acelei munci nu i se atribuie nicio valoare, prin urmare, nici omului care o face, nici existenţei acestuia. Îşi pierde timpul, sau timpul lui dăruit astfel, nu aduce calitate vieţii. Aşa sunt înţelese lucrurile.
E un discurs al nemulţumirii cu viaţa. Ceea ce în termeni juridici se numeşte „corupţie”, nu poate fi eradicat doar prin legi aspre şi lupta oamenilor legii cu faptele de corupţie. Nu poţi schimba mare lucru în profunzime dacă mentalitatea – gândirea de masă rămâne neschimbată: calitatea vieţii depinde de cât câştigi; munca gratuită nu-i dă valoare celui care o face. Eu cred că un factor protectiv împotriva faptelor de corupţie este chiar valorizarea muncii făcute fără bani: fie pentru plăcerea ta, fie pentru bucuria altuia. Aici nu e vorba de a face, de a da „de pomană”. Consider că a da de pomană menţine mentalitatea care nu se poate curăţa de corupţie. În loc să-i dai unui om nevoiaş pomană, ca tu să te simţi deasupra, superior lui, mai bine îi dai să facă o muncă cinstită, oricât de insignifiantă, pentru care-l răsplăteşti, cu bani sau produsele pe care ai fi vrut să i le dai „de pomană”. La scară mare, mita e un fel de pomană, răsplată, oferită în sens invers: de la inferior la superior, de la novice la expert, de la omul de rând la cel cu putere. Ca să se îndure, să ofere protecţie şi grijă. În unele zone bogate, pomana dată comunităţii la înmormântări, la parastase, îl pune pe om sub presiunea comunităţii, care-i evaluează statusul şi venitul, dar şi iubirea şi respectul faţă de cel decedat în funcţie de cât şi ce dăruieşte. Şi apoi prostia şi fala unora care chiar cred că asta îl va face pe Dumnezeu să se îndure, să ofere iertare, protecţie şi grijă sufletului plecat dintre noi. Iertarea, dacă este, e gratuită. La fel şi iubirea, e tot pe gratis.
Comentarii
14 comentarii pentru articolul „A da de pomană menţine mentalitatea care nu se poate curăţa de corupţie”
Lasă un răspuns
Invitații cristoiublog
Dacă a fost marți, s-au luptat cu trei ceasuri rele tot marțafoii din Belgia!
Invitații cristoiublog
Am scris un articol de la comentariile postate de Geo si Radu…o sa-l cititi cat de curand.
Super! 🙂
Pâna în 1989, se numea munca patriotica. Era o munca „voluntara” impusa care nu aducea niciun fel de satisfactie, ba, dimpotriva, toti aveam oroare de felul în care statul ne obliga sa muncim, fara sa ne plateasca. Trecerea de la acel fals voluntariat la unul real, ca cel descris în articol, s-ar fi putut face prin scoala, cu rabdare si perseverenta, cu puterea exemplului, cu organizarea unor actiuni propuse de elevi, cu implicarea parintilor. Dar nu a fost sa fie asa si nu cred ca la noi, vom vedea vreodata ceva asemanator cu voluntariatul din occident. Si-i mare pacat.
În Franta, la ora actuala, 20 de milioane de persoane de toate vârstele fac bénévolat… parca nu-i adevarat, dar francezii au un adevarat cult al acestei activitati, au si ei pacatele lor, dar pentru asta îi admir si îi invidiez în acelasi timp. Mi-as dori mult sa se întâmple si la noi la fel…
https://youtu.be/jz3EdlxGXe8
Doar asa. Cel mai mult imi place cum arunca florile rosii in eter.
Superb. Aici, prin delicatete, pâna la ultima melodie, muzica ei se potriveste si unei sedinte de relaxare. O s-o pastrez, multumesc, Monica. 🙂
https://www.youtube.com/watch?v=FM3aem2yMRk
România nu e Franța. Românii nu sunt francezi. Învățământul obligatoriu, pentru băieți a fost introdus acolo de către Guizot, pe la 1836, cu aproximație. Pentru fete, mai târziu. Franța, până la 1870, era, pentru Europa, ce este acum Germania. A fost o mare putere colonială. Și și-a educat cetățenii în spiritul unei mari puteri.
Cand Franța era mare, România nu exista.
Ultima răscoală țărănească din Europa a fost în România, la 1907. A fost reprimată cu cruzime, de armata statului român.
La 1948, 40% din populația României era analfabetă. În orașe mai știa lumea ceva carte. La țara era dezastru.
Regimul comunist a mutat aproape jumătate din populația rurală la oraș, a alfabetizat-o și a calificat-o la repezeală.
Alfabetizarea și calificarea nu înseamnă și educație. Mentalitățile nu se schimbă peste noapte, la ordin.
Testul PISA, aplicat elevilor români în 2018, care a dat un procent de analfabetism funcțional (copiii citesc, dar nu pricep nimic) de 40% ne plasează pe ultimul loc în Europa.
Practic, statistic vorbind, urmașii celor 40% analfabeți din 1948 au făcut un pas înainte, sunt analfabeți funcționali.
Dacă elevii care sunt școlarizati acum, sunt pe băncile școlii, au asemenea nivel de înțelegere, media pe total populație e și mai proastă.
În condițiile astea, greu de presupus că munca poate fi considerată să o sursă de satisfacții și împlinire personală. Ea rămâne o corvoadă pe care trebuie să o faci ca să nu mori de foame, iar chiulul e adevărata realizare personală. Ce să mai vorbim de voluntariat?
E drum lung până departe!
Îsi au si francezii analfabetii lor (vreo doua milioane de analfabeti si înca pe atâtia analfabeti functionali, mi se par niste cifre enorme la nivelul Frantei). Dar la ei, si analfabetii fac voluntariat. Aici este vorba de ceva în plus, nu este vorba doar de scoala…
Se pot crea niste confuzii. Voluntariatul din România nu este „le volontariat” din Franta, ci este „le bénévolat”.
„Le volontariat” aduce beneficii francezilor (cam jumatate dintr-un salariu), acesta este deci diferit de voluntariatul românesc.
Pardon… „analfabeti functional”…
Da, nu e vorba numai de școală. E vorba de 200 de ani de școlarizare în masă ( extinsa treptat, bineînțeles) , de efectul educativ cumulat. ,,Punga” de ignoranță din societatea franceză s-a redus treptat, deși a fost permanent realimentată de imigrația din colonii, chiar și în prezent.
Normal că mai există analfabeți. Probabil că e un reziduu permanent, oriunde. Problema o reprezintă cei care știu citi dar nu pricep nimic, depozitarii comportamentului haotic, comportament care nu tine seama nici de normele morale nici legale, pe care nu prea le înțeleg și nici nu le accepta decât de frică. Este o problemă de educație, nu de școlarizare. Educația e o acumulare în timp, rezultat al combinației familie, școală, stat și, în unele societăți, religie. În occidentul secularizat, mai puțin.
Deci, timp!
Tout à fait d’accord avec vous, Monsieur, numai sa nu cadem în pacatul de a-i cosidera pe majoritatea francezilor verzi mult mai inteligenti si mult mai educati decât românii, pentru ca nu sunt.
„Deci, timp!” Parerea mea de rau este ca, în ultimii 30 de ani, dascalii au facut prea putin în multe privinte pentru elevii care azi, au deja vârsta cuprinsa între 18 si 37 ani, familia, scoala, statul, reprezentantii bisericii, la fel.
Si, reîntorcându-ne de unde am plecat, as fi curios sa stiu câte dintre persoanele cu studii superioare, pe care nu-i putem banui de analfabetism functional, mai ales câti dintre dascali presteaza în România munci pentru societate neremunerate.
Apoi, una dintre motivatiile francezului care face benevolat este si patriotismul, cel care la noi, din cauza vremurilor s-a diminuat în timp, etapa dupa etapa…
PS Domnule Radu, citindu-va, îmi apare în minte discursul domnului Radu Banciu. Interesanta coincidenta de prenume.
„…nu le putem banui…”, adica. Pacat ca nu se poate edita si la comentariile de jos.
valori morale corupte – lipsa de adevarat ethos
Fara legatura cu articolul..
https://youtu.be/gqlQgPdNrZ0