A doua viață a lui Agamiță Dandanache

Cea care ne îngenunche pe toți – viața – mă obligă să mă repet. Voi relua, așadar, în țarcul acestui comentariu, o teză asupra căreia am mai scris. Cine vrea să priceapă în adîncime societatea românească de azi nu trebui să se mai ostenească a ne parcurge zilnic, pe noi, iscălitorii de editoriale. E suficient să-l recitească pe Caragiale. Opera marelui satiric, deși dedicată României de acum un secol, e o seducătoare radiografie a României de azi. În desele mele referiri anterioare la actualitatea lui Caragiale, am evidențiat numeroase întîmplări politice de azi ce par a fi o copie fidelă a celor din literatura genialului scriitor. La acest lung șir de întîmplări i s-a adăugat în acest an electoral una:
Conflictul dintre centru și filialele din provincie în materie de desemnare a candidaților unui partid pentru alegerile parlamentare.

Ageră, presa n-a pregetat a numi ciorovăiala: cazul Agamiță Dandanache. Din cîte știu pînă și școlarii, în „O scrisoare pierdută”, filiala locală a partidului de guvernămînt e somată să-l pună drept candidat pe un trimis de la București: celebrul gîngav Agamiță Dandanache. După un moment de răzvrătire, animat de Zoe Trahanache, filiala, care-și avea candidatul propriu, sfîrșește prin a se supune ordinului venit de la Centru. Deși datele diferă, acest conflict între centru și filiale a putut fi remarcat, în postdecembrism, în mai toate partidele din România.

Asemănarea cu peripeția din „O scrisoare pieerdută“ rămîne. Avertizîndu-ne nu asupra unei caragializări a vieții noastre politice de azi, cum ar fi îndemnați să creadă unii, ci asupra adevărului că democrația postdecembristă pare a o repeta, în slăbiciunile sale, pe cea din anii anteriori comunismului. De la acțiunea piesei lui Caragiale (1884) s-a scurs peste un secol. Văzînd conflictul din partidele de azi, ai puternica impresie că nimic nu s-a schimbat între timp în România. Țara a traversat democrații mai mult sau mai puțin solide, dictaturi de diferite feluri, două războaie mondiale, o revoluție.

Toate au lunecat peste vraja noastră politică fără a reuși s-o transforme substanțial.
Sîntem aceiași ca acum un secol!
Sîntem români!

Caragiale face din acest conflict subiect de haz. Noi, lipsiți de geniul satiric al grecului, nu ne putem permite așa ceva. Noi vom trata conflictele centru – filiale în materie de liste pentru alegerile parlamentare la modul serios. În „O scrisoare pierdută”, impunerea candidatului de la Centru nu afectează victoria partidului în plan local. Grație mașinăriei prin care partidul de la putere cîștiga automat alegerile, Agamiță Dandanache e deputat înainte chiar de închiderea urnelor. În România de azi, lucrurile stau nițel mai complicat. Impunerea candidatului de la centru riscă să fie catastrofală pentru rezultatele în alegeri ale unui partid într-o anumită zonă a țării. Desigur, sînt situații în care o astfel de reînviere a lui Agamiță Dandanache nu afectează șansele partidului în plan local. Fie că-i vorba de o personalitate a cărei rezonanță națională e atît de mare încît ea ar putea fi votată în orice județ al țării, fie că-i vorba de un om născut și crescut prin partea locului. În astfel de cazuri, interesele Centrului, chiar dacă nu coincid cu cele ale filialei pot fi satisfăcute fără nici un risc în materie de rezultat al alegerilor. Sînt însă și cazuri în care impunerea unui candidat de la centru se poate lăsa cu un dezastru în alegeri pentru partidul respectiv. E vorba de cel în care candidatul de la București e impus în defavoarea unei personalități cu mare priză la electoratul local. În aceste cazuri, Centrul intră în conflict nu numai cu filiala sa locală, dar și cu electoratul. Pe de o parte, pentru că reprezentantul din plan local dispune de o simpatie în stare să se răsfrîngă asupra întregii liste pe care se află, pe de alta, pentru că poruncirea unui nume de la centru poate intra în contradicție cu orgoliul provincial.
Dacă pentru iubitorii de literatură, această a doua viață a lui Dandanache poate fi un prilej de amuzament, pentru partide ar trebui să fie un motiv de temeinică îngrijorare.