Dacian Cioloș: Acum, că au trecut alegerile în PNL, este momentul ca noul președinte PNL să vină cu o propunere de prim-ministru, alta decât Florin Cîțu

A fost doar un virus. Tot ce trăim acum ar putea fi cea mai frumoasă parte a viitorului

Simt că suntem într-o perioadă de armistițiu și că urmează ce este mai greu, aproape insuportabil. Poate și pentru că citesc cartea „A fost doar ciumă”. „Un imn sarcastic și macabru închinat poliției secrete sovietice, care a împiedicat răspândirea ciumei, dezvăluind însă măsura imensă în care otrăvise deja societatea“, spune Ingo Schulze despre carte. Cred că așa va fi și cu cei care vor supraviețui terorii care va urma, vor spune ușurați: „A fost doar virus”. Și vor refuza să povestească despre teroarea psihică, despre trădări, despre chinuri.

Fiind într-o perioadă de armistițiu, totul este frumos, aproape ca înainte. De câteva zile, mi-am propus să zâmbesc mereu. Funcționează. În mare măsură, funcționează. Calci pe cineva pe picior, ușor, nu să i-l zdrobești, dar persoana se înfurie și te privește cu ură. Îi zâmbești, chiar dacă ești cu mască, ochii vorbesc în locul buzelor și spui că îți pare sincer rău și zâmbești. Până la urmă cedează și spune că nu-i nimic.

Fericiți cei ce stau la coadă, acum nu mai e o reminiscență comunistă

Azi dimineață, mi-am pus cartea în poșetă și am plecat la drum. Am salutat-o și i-am zâmbit doamnei de la metrou, care stă toată ziulica în cușcubeta aia și pe care nu o bagă nimeni în seamă. Surprinsă, mi-a zâmbit și mi-a urat o zi bună.
Am ajuns la un mall, de unde trebuia să iau ceva. Am urcat la etaj și era să leșin. Era o coadă imensă, care se întindea, roată-roată, pe tot etajul. Am urmărit cu ochii unde duce și am văzut o intrare de magazin ornată cu baloane. M-am uitat la cei care stăteau la coadă: majoritatea erau progresiști, unii chiar s-au pus în fund pe jos. Doar nu se dau trotinete, m-am gândit și am plecat, pe lângă coadă, să văd. Cu cât ajungeam mai în față, cei de la coadă îmi aruncau săgeți pline de ură. Un paznic mi-a tăiat calea: „Stați la coadă!”, m-a somat el. „Păi, stau, dar aș vrea să știu la ce stau, ce se dă”. „Telefoane, doamnă, telefoane. Treceți la coadă!”. „Dar eu nu vreau telefon”. „Dacă nu vreți, ce căutați aici?”. „Vreau să văd la ce mama naibii stă puhoiul ăsta de lume aici”. Coada, solidară cu paznicul, începuse să se revolte. Am făcut un tur al cozii. I-am găsit acolo pe toți cei care făceau mișto de ăia care se băteau la tigăi. Ăia erau niște primitivi, iar ei, chiar dacă se lățesc pe jos, sunt cool.

Cea mai frumoasă mamă, chiar și mutilată

Se oprise ploaia și m-am așezat în fața clădirii pe o bancă. Mi-am scos cartea, dar m-a frapat o imagine. Pe cealaltă bancă era o mamă cu fetițele ei. Femeia avea o față desfigurată, mutilată. Nu de la operații estetice de fițe. Ori era ceva congenital, ori avusese un accident. Mă uitam jenată, cu coada ochiului, la ele. Am observat că și piciorul uneia dintre fetițe era deformat. Cu toate acestea, nimic nu le împiedica să fie fericite; se jucau „Piatră, hârtie, foarfecă” și râdeau din tot sufletul. La un moment dat, cea mică i-a cuprins fața deformată în palme și i-a spus: „Ce frumoasă ești, mamă, te iubesc!”. Abia atunci, privirile ni s-au întâlnit, pentru că nu m-am putut abține să nu le privesc direct, cu admirație. Și am zâmbit. Din tot sufletul. Și ea mi-a zâmbit. Și am văzut-o. Frumoasă.

Rostul măturătorului

Au plecat și m-am pus pe citit. Am simțit ceva în dreapta mea și, instinctiv, mi-am strâns geanta lângă mine. Era domnul de la curățenie, se băgase sub bancă. A ieșit de acolo cu o mână de gunoaie. I-am zâmbit. „Ce oameni, doamnă, ce oameni! Acolo-i coșul, ei aruncă sub bancă”. Tocmai fusesem și la toaletă și am remarcat în câteva cabine ce lasă unele după ele și i-am spus. „Și nici nu prea face nimeni. Au adus multe femei de la țară. Bietele! Știți ce fac? Umblă pe la mese, caută să vadă ce mâncare bună rămâne, să ducă seara la copilași. Vă spun eu unde să mergeți, că acolo soția mea face curățenie. E lună și bec după ea”. Și mi-a spus, cât pe ce să mă ia și să mă ducă să văd. Așa ne-am împrietenit și am văzut că ar vorbi cu cineva. I-am spus să stea lângă mine. „Doamne ferește, doamnă! Sunt murdar. Mai am câteva luni până la pensie și scap. Știți cum am ajuns eu aici? M-au dat afară de la lucru. Că am fost nesăbuit. Aveam un șef de echipă și mă necăjea întruna: Măi țig…(din cauza corectitudinii politice mă autocenzurez, dar el a spus tot cuvântul), măi țig…”. L-am rugat frumos să înceteze, că nu-mi place. Parcă-mi făcea în ciudă. I-am spus că-i om cu mai multă școală, că mă vede că-s harnic, că dacă am merge la război gloanțele nu ar face diferența. Parcă-mi făcea în ciudă. Și într-o zi l-am bătut. Așa am ajuns de la un salariu de 3900 de lei la 1500. Ce să fac? Mai am puțin până la pensie, șase luni, nimeni nu mă lua în altă parte”. La doi pași, un tânăr a aruncat țigara. S-a dus, a călcat pe ea să o stingă și a măturat-o pe făraș. „Vedeți, așa fac oamenii! Ce să le faci?”. Nu am mai zâmbit. Și nici măcar nu știam ce să zic. „Mă iertați, văd că citiți și v-am întrerupt. Am văzut că mă ascultați. Pentru oameni, noi nici nu existăm. Dar vă dați seama ce ar fi aici dacă noi nu am exista? Avem și noi rostul nostru”. Atunci i-am zâmbit și i-am spus că-l respect. A tresărit când a auzit cuvântul și a zâmbit, mai mult în sinea lui. A prins coada măturii și a mai pus câteva fire de praf pe făraș. „Mulțumesc, doamnă!”. Înainte să plece, mi-a mai spus încă o dată la care toaletă să merg.

Creanga, chiar și uscată, te poate susține

Am mai stat puțin și am luat metroul. Am coborât la Unirii și am dat o raită prin Centrul Vechi. Nimic interesant, în afară de hoardele de turiști străini.
Am ajuns la Ateneu, unde erau o mulțime de mirese. M-am așezat pe o bancă și am renunțat la citit. L-am urmărit pe un pici cum se străduia să se ridice din patru labe în picioare. Se prindea de fire de iarbă. Firește, nu reușea, cel mult cădea în fund, dar nici nu se lăsa. Era cu tatăl lui, care nu-l ajuta imediat ci-l lăsa se încerce. Cred că de zece ori s-a străduit. Pe alee a trecut o tânără care-și ducea mama în cărucior. Cum a văzut-o, copilul a pornit în viteză, de parcă era la olimpiadă, în patru labe, către ea. Tânăra l-a văzut și a oprit căruciorul. Copilul s-a prins de roata din față și s-a ridicat. Apoi a început să chiuie de bucurie că a reușit. Doamna din cărucior i-a întins mâna. Cu piele zbârcită, cu vene proeminente, mâna doamnei s-a oprit înainte să-l atingă și doamna l-a privit pe tatăl copilului, să vadă dacă încuviințează să-l atingă. Tatăl a dat din cap, iar copilul s-a prins cu putere, ca de o creangă, de mâna ei. Și nu mai putea de bucurie că stă în picioare. Râdea cu poftă, era fericit. O mână bătrână, ca o creangă uscată, i-a fost salvarea.

Mireasa misterioasă

Când să plec, a mai intrat o mireasă. Cu un alai de domnișoare de onoare după ea. Râdea și cânta cu foc o arie dintr-o operă. Când am ajuns pe lângă o terasă, mi-am amintit. Ea trebuie să fie. M-am întors și am stat lângă gard, am privit-o, să-mi dau seama dacă mă înșel sau nu, dacă e tânără despre care, în 29 septembrie, 2018, am scris asta: „Tocmai am trecut pe lângă Ateneu. Pe scări erau mireasa, mirele și domnișoarele de onoare. Mirii dansau și râdeau fericiți. Am trecut de gard și am mai privit o dată în spate. Când să-mi văd de drum, observ lângă gard o tânără. Frumoasă, îmbrăcată retro, cânta de mama focului. I-am zâmbit și când m-am uitat mai atentă am văzut că i se scăldau ochii în lacrimi. Am plecat mai departe, dar o auzeam în spatele meu cântând. Pe la Chocholate m-a ajuns.

— Doamnă!
— M-am intors spre ea.
— M-am cam cherchelit.
— Aveți vreo problemă?
— Eu nu am. Proasta aia care se mărită are.

A mai cântat un pic (un fragment dintr-o operă) apoi a scos pachetul de țigări.

— Ăla a fost iubitul meu, a spus ea. Am vrut să mă duc să-l bat, dar am zis să nu le stric nunta. De-aia am băut, să-mi fac curaj. Dar m-am gândit mai bine. Nu le stric nunta.
— Era de treabă?
— El? Era. Dar proasta aia a fost cea mai bună prietenă a mea. De-aia nu le stric nunta.

Am ajuns la Romană, timp în care ea a cântat întruna, a fluierat după un taxi, m-a pupat și a plecat”.
Nu sunt foarte sigură, dar cred că ea era.
A mai trecut o zi din armistițiul încheiat, cam unilateral, cu cei care ne porționează libertatea și aerul. Cândva, cei care vor supraviețui vor spune: A fost doar un virus. Veți înțelege această ușurare dacă citiți cartea. Tot ce trăim acum ar putea fi cea mai frumoasă parte a viitorului.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

7 comentarii pentru articolul „A fost doar un virus. Tot ce trăim acum ar putea fi cea mai frumoasă parte a viitorului”

  • Felicitari pentru articol!

  • Frumos și adevărat. Fac parte din generația veche. Cei 30 de ani de democrație m-au dezamăgit rău. Oamenii fac totul, mai puțin bune și mai mult rele. Încerc să fiu optimistă.
    Dumnezeu ne dă cât putem duce!

  • Acest gen de articol/text/eseu te ajuta sa treci peste ziua de maine ! Viata e frumoasa daca stii cum sa o traiesti . Aici ne ajuta Doamnele Cora Muntean si Smarandita Pacuraru. Cu calm, umor , talent si multa intelepciune.

  • „Tot ce trăim acum ar putea fi cea mai frumoasă parte a viitorului.” Oare se poate si mai rau ???
    NU DA DOAMNE OMULUI MAI MULT DECAT POATE DUCE !!!!!
    …si cand te gandesti ca au trecut 31 (treizecisiunu) de ani de democratie si „am uitat” sa mai fim OAMENI in sensul adevarat al cuvantului, dar…oare am fost vreodata ??? Si daca am fost cum ne-am putut schimba intr-atat ???
    Multumesc mult pentru tot ce spuneti, scrieti si pentru ca din cand in cand ne mai „aduceti cu picioarele pe pamant” in realitatea de zi cu zi.Va urmaresc in emisiuni tv si articolele de pe blog – aveti mare dreptate in tot, dar cine sa vada si sa auda cand cu fiecare zi care trece ne afundam tat mai mult in „hatisuri” care mai de care mai incalcite ???

    • Vă mulțumesc.

      • Bun titlu. Cu alte cuvinte „sa fim optimisti, ieri a fost mai bine!”

      • Frumos și adevărat. Fac parte din generația veche. Cei 30 de ani de democrație m-au dezamăgit rău. Oamenii fac totul, mai puțin bune și mai mult rele. Încerc să fiu optimistă.
        Dumnezeu ne dă cât putem duce!

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog