Vladimir Putin, în interviul acordat lui Tucker Carlson: ”Invadarea unei ţări NATO este un scenariu exclus”

A murit domnul Nimic, da’ n-a fost răstignit

Mi-am făcut un obicei din a nu privi înapoi cu mânie. Pentru a beneficia de obiectivitate, las flacăra impulsului virulent să se stingă, cuget, și apoi mai cuget o dată, pentru că exist, după care adun fapte cu care să pot construi un corolar. Nu pot spune despre mine că aș fi ziaristă, mă consider mai mult o observatoare, nu ca în cazul emisiunilor de știri, ci mai degrabă ca o veioză lăsată să facă și ea parte din ceremonia cititului.

După apariția articolului meu despre domnul Nimic s-a creat așa o agitație înafara paharului cu apă, că molecula tripartită a perceput-o ca pe divorțul cu sentință definitivă lăsat fără recurs pe tavanul Capelei Sixtine.

Nu voi răspunde acuzațiilor fragilului cuconet universitar care crede că lumea se hrănește dintr-un bob de mazăre. Bunica mea a fost o cucoană sensibilă, aparent fragilă, asiduă cititoare de cărți de bun simț și de cultură, dar care nu ezita să pună mâna pe ștergarul de bucătărie și să frângă cu el spinările bețivanilor care îndrăzneau să-și ia la întrebări sau pumni nevestele, și nici să dea ultimul șnițel din cămară (nu avea frigider), între două felii de pâine, cerșetorului care implora pentru un leu, nu pentru Ateneu, ci pentru o brânzoaică de la brutărie. În amintirea bunicii mele, voi trata cu delicatețe tot cuconetul de cafeluță.

Domnilor cu nume inventate de pe rețelele sociale le place însă provocarea. Bărbații, de-a lungul întregii istorii, au căutat război, au alimentat conflicte. Toate aparaturile așa-zis datorate progresului, pe care și le achiziționează cu mândrie astăzi, sunt de fapt produse ale cercetării din domeniul militar, ale cercetării în favoarea morții, exterminării. Când au putut fi controlate au fost vândute populației. De ce? Pentru a civiliza? Nu. Producătorii de moarte aveau nevoie de bani pentru a cerceta și produce alte tipuri de arme. Arme care până la urmă îi vor distruge pe producătorii și pe inventatorii de „mașini” provocatoare de moarte.

Domnilor lecturiști care nu au curajul să se exprime de sub numele propriu și personal nu mă voi sfii să le aplic un pumn în plexul intelectualității discreditate, nu personal, pentru că sunt o cucoană, ci tot prin intermediul unor domni, unii certificați chiar de dumnealor.

Coincidența face ca imediat după publicarea articolului meu despre domnul Nimic, jurnalistul Ion Cristoiu să-l aibă ca invitat pe istoricul Ioan Scurtu, într-un interviu pentru Gândul, interviu pregătit probabil anterior. Mare mi-a fost mirarea, urmărind interviul, să aflu că domnul Nimic a avut, de fapt, o întâlnire cu studenții. Bineînțeles că nu cu nenorociții aceia de studenți exmatriculați, în mare majoritate pe motive politice, ci cu niște studenți noi-nouți, adică de vremuri noi, care cereau excluderea din programă a unor materii fundamentale. Cereri pe care domnul Nimic le-a promis și aplaudat entuziast.

După ce domnul Petre Roman a aprobat întoarcerea la facultate a exmatriculaților, un eveniment care cred că s-a produs înainte de întâlnirea domnului Nimic cu studenții, atunci când a îndrăznit să iasă din birou (ce interesant pentru o țară să aibă același ministru al educației și la instaurarea și la destaurarea comunismului!), am făcut o vizită la Comenduirea Politehnicii. Am găsit acolo o mână de învățăcei care înființaseră Sindicatul Liber al Studenților. De atâta libertate m-am înscris și eu în sindicat, crezând că aveam dreptul la opinie. Din vorbă în vorbă am aflat că, cei câțiva politehniști revoluționari au dispus de arme (cine le-a dat arme studenților?), s-au urcat cu ele pe acoperișurile facultăților și au împușcat maidanezi. Auzind cu ce se laudă câinii sălbăticiți, înrăiți (Nimeni nu ține pe străzi porci mistreți, scorpioni, șerpi, urși, elefanți, crocodili. Când scapă câte un semi-domesticit de la zoo, e căutat cu poliția și pompierii. De ce câinii sălbăticiți sunt considerați monumente turistice?) nu cred să fi fost infracțiune. Alții, dotați și ei cu arme, au omorât oameni ca și ei. Nevinovați. Cam la o săptămână, un prieten student la Facultatea de Electronică mi-a atras atenția că ceream demiterea unor profesori față de care îmi manifestasem în nenumărate rânduri admirația. Printre ei și Profesorul de Fizică cu doctorat in filosofie Traian Crețu. Din bârfa colectivă aflasem că fusese profesor la Academia Militară dar îl retrogradaseră la Facultatea de Mecanică după ce fusese acuzat de plagiat. Iarăși interesant modul în care se acuza de plagiat în comunism față de cum s-o fi numind societatea acum. Mi s-a întâmplat și mie să scriu un eseu, iar a doua zi să găsesc pe rețelele sociale unul la fel, antedatat cu o zi sau două. Li s-a întâmplat și unor inventatori români să afle că munca lor fusese brevetată, cam tot așa, cu o zi sau două înainte, de regulă într-o țară din vest. Până și plagiarismul a fost aruncat în derizoriu. Uitați-vă la ce a ajuns să se discute astăzi! Operele cui? Dar să mă întorc la cei cu adevărat profesori … Ce-mi spusese prietenul meu era adevărat. Sindicatul Liber al Studenților cerea ca o listă de profesori, în mare parte din cei severi, care puneau accent pe învățătură și nu pe aranjamente, să fie dați afară de la catedre. Printre ei erau și câțiva securiști, cu totul întâmplător. Am făcut o vizită liderilor sindicali, am cerut să fiu exclusă dintr-un sindicat care încă de pe atunci se manifesta ca un partid și le-am cerut să renunțe la a cere demisia profesorilor. Nu studenții își desemnează profesorii, altfel Alexandru cel Mare ar fi rămas doar un căprar, așa cum nici cititorii, nu contează cât de elevați, nu pot schimba sensul, spațiul, mesajul impuse de autor scriiturii. Pot să cârtească, dar nu pot denatura.

Latina se scosese deja din licee, din ce-a spus domnul Scurtu în interviu, după Revoluție s-a mai produs o decimare. Materii esențiale au fost trecute la hobby. Cu drag îmi aduc aminte de profesoarele liceului pe care l-am urmat, acum Colegiul Național “Ștefan cel Mare” din Suceava, care s-au zbătut să păstreze liceului, declarat real, latura profund umanistă. La același liceu a studiat și un actual profesor de universitate americană, cu o engleză mult mai elegantă și mai elevată decât a mea. Cu modestie și reverență îmi permit comparația, și numai pentru că dumnealui s-a mărturisit, cu Norman Manea, pentru noi engleza a pierdut competiția cu filonul moldovenesc, cel puțin în pronunție. Poate și pentru că ne-am petrecut o perioadă din viață, dumnealui în Burdujeni, eu în Ițcani, două margini de oraș, niște mahalale. Aurelian Crăiuțu, ca și Vladimir Tismăneanu, s-a adaptat mult mai ușor vremurilor, limbajului, conceptului de exactitate. Scria Aurelian Crăiuțu, într-un eseu de circuit academic dedicat lui Mihai Șora, filosoful dialogului: “Șora a încercat să justifice o anumită formă de răzvrătire filozofică împotriva conformismului social și a complezenței existențiale, pe care le considera obstacole majore în calea mântuirii ontologice”. (Crăiuțu, 2007) Cuvântul ontologie provine din limba greacă, o alăturare de ontos – a fi, a exista și logos – cuvânt, cu variantele: exprimare, considerare, relatare etc. E vorba deci de o mântuire prin existența cuvântului, prin cuvântul viu. Mai spune profesorul Crăiuțu că filosoful Șora face o distincție, la modul fundamental, între patru forme de posesie: a-l avea pe a fi, a crede că-l ai pe a fi, a avea economic și a avea instituțional, și că ne recomandă să rămânem autentici chiar și atunci când instituțiile statului încearcă să ne transforme în servitori. Îmi pare rău că domnul Șora a pierdut lupta cu a-l avea pe a fi. Vă propun să urmăriți un dialog despre ce-a mai rămas din zâmbet în contextul progresist-tefelist, început sub auspiciile domesticului: „Mihăiță, ia spune tu ce ai discutat azi cu mamițica!”.

YouTube player

Se spune despre domnul Șora că a fost fondatorul noii serii Biblioteca pentru toți. El a fost un continuator, nu e nicio inovație implicată. Toți șefii de edituri apar acum ca dizidenți. Dacă Ceaușescu nu i-ar fi avut la inimă ar fi măturat străzile, nu ar fi fost făcuți responsabili cu culturalizarea maselor. Scutiți-mă de ipocrizie. Domnul Șora era plătit să publice cărți. Eu, proasta de mine, am cumpărat din salariul meu cărți pe care le-am dat spre citire oamenilor străzii. Domnul Șora a cerut chetă pe Facebook ca să-și plătească facturile. Cred că mi-am câștigat dreptul să-i spun nimic. După modelul editurilor de azi, Humanitas de exemplu, se publică doar autori de casă sau frați de ideologie. Credeți că domnul Șora a publicat autori care nu serveau intereselor politice sau ale masoneriei? Să vă fie rușine! Nu numai pentru că ați înșelat poporul pe a cărui cumsecădenie v-ați ridicat, dar și pentru tupeul de a vă fâlfâi degețelele înspre prostia mea neafiliată. Asta nu înseamnă că nu am cumpărat și citit cărți de la Humanitas, Biblioteca pentru toți sau alte edituri elitiste (de parcă ar fi vreuna de succes care nu e), ba le-am și citat în articolele mele. Iacătă ce spunea Noica în Jurnal filozofic (publicat de Humanitas): „Asist la un seminar al lui Heidegger. Curios, nici el nu poate scăpa de ticurile profesoratului. Vrea răspunsuri corecte: nu să gândească elevul, deci să aproximeze; ci să știe. Esența profesorului e de a împiedica gândirea să fie căutare, spre a fi exactitate. Să nu se poată asta?” (Noica, 2012, p.75). Păi cum să nu se poată, cetățene Noica? Dacă elevul nu și-ar depăși profesorul, cum s-ar corecta atunci erorile de raționament, cum s-ar merge mai departe? Nu ne-am dezautentifica în complezența exactității? Mă lepăd de globalizare.

Ce e însă ideologia, că tot vorbim de ea și ne tot raportăm la neajunsurile ei? Mă voi referi doar la ce mai înseamnă ea astăzi, citând un specialist, un profesor universitar britanic de această dată, Terry Eagleton, din una din cărțile sale care se numește chiar așa, Ideologie: „Neîncrederea, suspiciunea pe care oamenii (n. în original men, traduc oameni dar cu convingerea că se referă la bărbați) de pretutindeni o manifestă față de adversarii lor, în toate etapele istorice, pot fi catalogate drept precursoarele noțiunii de ideologie. Și totuși se întâmplă ca doar atunci când acestea se reduc la neîncrederea de la bărbat la bărbat, care, istoric vorbind, poate fi mai mult sau mai puțin evidentă, când devin explicite și sunt metodic recunoscute, să putem vorbi de corupție ideologică în declarațiile altora. De la acel nivel nu mai considerăm individul responsabil de minciunile detectate în declarații, și nici de răul pe care-l poate provoca prin așa-zisă viclenie. Abia atunci când, mai mult sau mai puțin conștienți, identificăm sursa minciunii într-un factor social asistăm la o interpretare ideologică.” (Eagleton, 1994, p. 54)

În această privință, domnul Șora a păcătuit, și credeți-mă că, urmându-i sfatul, fac eforturi să mă exprim cuviincios. Spun urmându-i sfatul referindu-mă la fragmentul din Despre dialogul interior, volum publicat la Gallimard în 1947, care apare, în original, pe pagina pe care o administrează soția dumnealui. Eu voi încerca doar o umilă traducere, ca să știe și cititorii mai puțin elevați despre ce vorbesc: „Căci ceea ce contează mai presus de orice, când vine vorba de viața spiritului, nu este enormitatea unui efort fără viitor, ci dimpotrivă constanța unui efort care este întotdeauna la înălțimea misiunii ce trebuie dusă la bun sfârșit (atâta timp cât există și este de domeniul realului). Iată singurul criteriu real care ne permite să înțelegem plinătatea vieții spiritului care nu poate fi niciodată judecată în funcție de dimensiunea materială, nici prin prisma efortului depus sau a misiunii alese, ci numai în funcție de raportul dintre una și celelalte, și numai după ce se demonstrează veridicitatea acelei misiuni, care implică efort – căci nu trebuie să uităm că pseudo-misiunile sunt majoritare și că Ingres nu este singurul care și-a abandonat misiunea în ceea ce privește pictura sa pentru vioara altcuiva. (Șora, 1947, p.21)

Referirea la Ingres e în aparență o dojană părintească. Ingres (pictor francez) era delăsător în privința picturii, ocupându-și timpul cu un hobby (expresia ‘viorile lui Ingres’ s-a certificat în limba franceză ca definiție a hobby-ului), cântatul la vioară. În fapt, Șora îi face cu ochiul lui Max Ray, fotograf american, care a făcut din spatele nudurilor fără oase ale lui Ingres viori de cultură pop. Pentru restul analizei de text am primit ajutor de la un alt francez, Pierre Jean Jouve, care a spus că s-ar fi uitat în oglindă dar eu nu-l cred: „Lucrarea mea poate să treacă drept ermetică, dificilă, dar viața mea e dedicată exclusiv acelei lucrări (n. misiuni). În timpuri vulgare, când tot ce se face devine publicitate, iată un secret!” (Jouve, 1954, p.10)

Pentru conformitate cu realitatea vă las cu ce a spus Noica: „Cineva se plânge că e ofensat. Nu poate suporta ofensa. Semn rău pentru el. Ar trebui să nu poată suporta lauda. Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu știu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniștit: sunt totuși mai bun decât atât.” (Noica, p.72)

Domnul Nimic pentru mine, nu știu dacă chiar totul pentru soția și fanii dumnealui.


Bibliografie:

Interviul jurnalistului Ion Cristoiu cu profesorul Ioan Scurtu:

YouTube player

Crăiuțu, Aurelian, (2007), „Mihai Șora: A Philosopher of Dialogue”, East European Politics & Societies, accesat de pe academia.edu

https://www.academia.edu/734804/Mihai_%C5%9Eora_A_Philosopher_of_Dialogue

Noica, Constantin, (2012), Jurnal filozofic, București, Humanitas

Eagleton, Terry, (1994), Ideology, Londra, Longman

Șora, Mihai, (1947), Du dialogue intérieur, Paris, Gallimard, NRF

http://www.mihaisora.eu/

Jouve, Pierre Jean, (1954), En miroir, Paris, Mercure de France


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *