A murit fără să se împace cu vaca

Drept urmare, către principalele instituţii ale statului porniră dinspre sat memorii, plîngeri, scrisori de protest, toate alcătuite după acelaşi tipic: scrise dinadins cu greşeli grosolane de gramatică pentru ca autorii să fie crezuţi drept ceea ce se prezentau: oameni ai muncii.

Colac peste pupăză, Pavel Păvălucă se pomeni amendat de Autoritatea pentru protecţia Copilului pe motiv că somnul celor mici din sat era tulburat de prezenţa viperelor în marginea localităţii. Şerpii veninoşi, tigrii, panterele, crocodilii, emit unde electromagnetice nevăzute care străbat distanţe considerabile, trec chiar prin ziduri de beton şi lovesc în căpşoarele fragede ale copiilor. Pentru că Pavel Păvălucă nu părea să conştientizeze pericolul întruchipat de ferma sa de vipere cu corn, cei din brigadă, doi tineri şi o tînără care urmaseră cursuri la Bruxelles, îi arătară un desen cum nu se poate mai convingător. O viperă cu corn, atît de expresivă că te apuca tremurul cînd luai planşa în mîini, arunca o serie de cercuri concentrice, ale căror margini loveau şi chiar pătrundeau în căpuşorul bălai al unui princhidel.

În cele din urmă, cum Pavel Păvălucă refuza să transforme ferma într-o crescătorie de iepuri, brigada apelă la Justiţie.

Tribunalul din Floreşti îl obligă s-o închidă. Avînd însă grijă să nu lase viperele pe drumuri, deoarece putea să fie acuzat de comportament sălbatic faţă de tîrîtoare. Astfel că Pavel Păvălucă îşi pierdu şi ultimii bani umblînd prin ţară pentru a găsi o Grădină Zoologică dispusă să le primească.

Rămas lefter, îşi cîştigă existenţa ajutînd bătrînele de pe uliţă, care-l plătesc cu ce au: lapte, făină, struguri.

Dînd curs acestui sfat, Safta Vîrlan reuşise să se împace cu toată lumea. Mai avea însă o problemă: trebuia să se împace cu vaca. Nu i-o spusese nimeni. Ea însă trăsese concluzia că trebuie neapărat să facă asta.

Cu vreun an în urmă, spovedindu-se de Paşte. Părintele Durbacă o ascultă pînă termină. N-avea prea multe păcate. Sau n-avea chiar de loc. Se spovedea de vreo zece ani încoace şi cum păcatele trebuia să fie doar de cînd le spusese ultima oară, numărul lor se micşorase uluitor. În definitiv, prin ce putea păcătui o băbuţă ca ea? An de an repetă aceleaşi fleacuri. Că a poftit ceva de dulce. Că nu şi-a spus Tatăl Nostru pînă la capăt. C-a fost cît pe-aci s-o drăcuie pe vecina din spatele casei. După fiecare spovedanie, părintele zicea – şi altceva? Iar ei i se părea că părintele e nemulţumit de ce auzea, c-ar fi vrut de la ea păcate groaznice, din cele care te aruncă direct în cazanul cu smoală al dracilor, fără să mai trece pe la garderobă. Şi-i părea rău că nu mai era tînără şi arzoaică, să păcătuiască într-o zi cît alţii într-un an, ca să aibă ce să bodogăne acum, sub patrafir.

Pagini: 1 2 3 4 5