– Ce să fac părinte?! şopti Safta, copleşită de păcatul abătut asupra sa.
– Să-ţi ceri iertare! răspunse scurt părintele şi-i luă patrafirul de pe cap, semn că spovedania luase sfîrşit.
Safta Vîrlan nu ieşise din sat mai departe de Floreşti.
Dacă ar fi umblat prin lume, ar fi găsit rapid o comparaţie.
Era ca la o audienţă obţinută cu greu la un mare ştab.
De dincolo de birou, tipul se ridică în picioare.
Semn că audienţa s-a terminat.
Şi orice i-ai spune de acum încolo, trece pe lîngă el, fără să-l atingă.
După plecarea părintelui Durbacă, Safta Vîrlan s-a îndreptat hotărîtă spre magazia care ţinea loc de grajd.
Vaca rupea lacomă din sarcina de iarbă pe care i-o trîntise în iesle. Cînd o simţi intrînd, se întrerupse şi, cu iarba în colţurile gurii, o privi cîteva clipe. După care se apucă din nou de înfulecat. În răstimpul celor cîteva clipe, Safta Vîrlan dădu să-i zică: Te rog să mă ierţi! Vaca se întorsese la ale ei. Şi Saftei i se păru că o sfidează. Că nu-i dă nici o atenţie. Că o doare în cot că ea, stăpîna, a intrat în grajd. Şi asta îi spori duşmănia faţă de vacă.
Ieşi din grajd trîntind uşa şi cîteva zile nici nu se mai gîndi la chestia cu iertatul. Într-o zi însă îşi aminti. Ilinca Stratulat, o altă bătrînă de pe uliţă, venise să-i ceară o sită de cernut mălai. A ei se stricase. Se jucase nepotul cu ea înfundîndu-şi-o pe ţeastă ca pe un coif roman, pentru că se credea Iulius Cezar.
Ilinca Stratulat a rămas pe cap cu nepotul de cînd fiică-sa a plecat în Sicilia unde face curat la un mafiot pocăit. Ginerele, Dumitru Carabă şi-a luat demult lumea în cap. Făcuse prostia să-i ia aparat de radio. Din acel moment nu mai avusese duminici liniştite.
Dimineaţa, cînd dădea să doarmă şi el mai mult, pentru că toată săptămîna hămălise la pădure, trosnete, pîrîituri şi ţîrîituri răzbăteau din camera cealaltă. Împreună cu maică-sa, care bătea kilometri întregi pînă aici din satul vecin, special pentru asta, nevastă-sa asculta slujba transmisă de la Vatican. Cu mîinile împreunate, amîndouă ascultau topite de evlavie. Din cînd în cînd, se buşeau de podele, înmulţind cruce evlavioase. Slujba transmisă de la Vatican era o slujbă catolică. Iar ele, ortodoxe.
Din vorbă-n vorbă, ajunseseră şi la pregătirile de înmormîntare.
Ilinca îi mărturisi că a dat gata pregătirile de înmormîntare. Şi-a luat sicriu, pe care l-a probat de mai multe ori –o dată fără pantofi chiar – haine de înmormîntare, lumînări. A scris pe o foaie de hîrtie pusă la vedere tot ce trebuie făcut, pe puncte, cine răspunde în dreptul fiecărei sarcini.
S-a împăcat cu toată lumea.
Safta se porni şi ea să se laude cu pregătirile de înmormîntare. Ajunseseră la poartă şi aici rămaseră vreo oră. Ilinca cu sita în mînă şi Safta sprijinindu-se în bastonul ce nu era decît un arac rupt în două. Cînd ajunse la împăcat cu toată lumea, Safta trecu fără să clipească peste afacerea cu vaca. – M-am împăcat cu toată lumea! zise ea în afară. Înăuntru o voce răutăcioasă o făcea să-i fie ruşine. Minţea! Cu vaca nu se împăcase.
După plecarea vecinei, Safta intră din nou în grajd. Şi din nou, cînd dădu să-şi ceară iertare, vaca se lovi cu coarnele în burtă ca să se apare de muşte.
Pe ea era cît pe-aci s-o dărîme. Şi iar se enervă şi iar fu cît pe-ci s-o drăcuie din nou, ceea ce ar fi însemnat şi mai multe păcate.
Speriată de perspectivă, Satfa Vîrlan amînă de pe o zi pe alta să-şi ceară iertare vacii.
Şi astfel muri fără a se fi împăcat tocmai cu vaca.
Da’ cu vaca ce-a avut?
Da’ cu vaca ce-a avut?
Da’ cu vaca ce-a avut?
E de ras,dar as vrea sa mai intalnim astfel de crestini. Mai bine asa decat indiferenta de acum.
🙂 (y)
Asa da; chiar mi-a placut 🙂
Lung da frumos !