Abuzul… o rutină?

Nu se poate să deschizi un ziar, un post de știri sau o pagină web și să nu-ți „sară în ochi” cel puțin câteva titluri în care cuvântul „abuz” se găsește pus la loc de cinste. Că este vorba de Justiție, Școală, Poliție, Parlament, Guvern etc. toți pot fi acuzați, sub diverse forme și diverse motive, de abuz. Ba chiar și știrile în care un adult abuzează un copil sau copiii se abuzează între ei au devenit frecvente; deși în aceste cazuri termenul folosit este cel de „bullying”. Dacă Abuzul este definit ca întrebuințarea fără măsură a unui lucru (funcție, poziție, autoritate, încredere), un exces și este catalogat drept faptă ilegală, Bullying-ul reprezintă un cumul de comportamente abuzive, cum ar fi intimidarea, terorizarea, brutalizarea cu scopul unora de a câștiga putere și autoritate, prin subminarea țintelor. Dar scopul meu nu este să dezbat aceste modalități de interacționare, care reprezintă doar niște efecte. Întrebarea și curiozitatea mea se referă la adevăratele motive ce generează și alimentează un anume tipar psiho-emoțional ce conduce mai departe spre un comportament care este definit de o astfel de atitudine. Abuzat sau abuzator.

Deși toate instituțiile și legile sunt făcute din oameni și de către oameni, nu se poate să nu remarci folosirea acestora drept scut, astfel încât în anumite contexte să fie transformate în adevărate arme letale, doar pentru a se arăta, demonstra că se poate domina, teroriza, intimida. Și atunci, vrei sau nu vrei, ești obligat să te gândești la resorturile care împing un om aflat într-o funcție sau poziție de putere (oricât de vremelnică ar fi aceasta) să se folosească de anumite pârghii doar pentru că poate. Desigur, există și numeroase cazuri de „s-a întors roata” și astfel cel odată abuzat are forța și mijloacele de a abuza, tocmai pentru a gusta din răzbunare, pe principiul „să vezi și tu cum este”.

Nu am pretenția prin acest text să decopertez toată rădăcina (nici măcar o parte din ea) pentru că este adânc înfiptă în mentalul colectiv și cu multe ramificații, ci doar să vă provoc a vă întreba mereu ce ar putea motiva un om sau chiar pe dumneavoastră să faceți un anumit lucru sau să reacționați într-un anume fel la un stimul (vorbă, faptă, atitudine, știre, film etc). Deoarece, cu cât devii mai atent și mai prezent, în primul rând cu tine însuți, cu atât, în timp, tu vei juca jocul, nu jocul va acționa asupra ta. Și cu cât devii mai conștient de tine, cu atât riscul de a călca pe unii „pe papuci” sau a te lăsa „călcat în picioare”, scade considerabil. Sau măcar dacă o faci, să fie asumat. Oricum, din partea mea, a încerca mai mult de atât, adică mai mult de a lansa o invitație spre o minimă auto-analiză asupra reacțiilor personale (pe principiul „De ce am făcut asta? De ce am acceptat asta?”), ar putea fi echivalent în practică cu a scoate din pământ rădăcina unui brusture bătrân…

Ce avem drept certitudine? Faptul că reactivitatea noastră la provocările vieții este rezultanta dintre experiența primilor ani de viață și tot comportamentul adulților pe care l-am copiat, pentru că ei ne-au fost nouă primii zei. Viața noastră o percepeam, instinctiv, ca depinzând de mila și îndurarea lor, ei având în posesie și la dispoziție toate instrumentele prin care puteau să ne omoare sau să ne salveze. Fiecare plânset de foame poate fi un strigăt de disperare și frică. Dacă „zeul-părinte” te va lăsa nemâncat și viața ta va fi pusă în pericol? Astfel, am ajuns ca în mare parte să fim un ghem de răni încâlcite (frici, frustrări), mărit cu fiecare nedreptate, reproș, palmă, voce ridicată, ceartă, pe care le-am primit, în mare parte, doar pentru „că s-a putut” și de cele mai multe ori fără o explicație coerentă. Mie mi-a fost ceva mai greu, când am început să trag de ițe, din cauza unei calități nu tocmai grozave și care m-a făcut să nu știu foarte clar ce trăire era a mea și care era culeasă de prin vecini. A fi empatic este frumos doar în cărți, în viața reală (mai ales când nu știi, nu-ți cunoști granițele și habar nu ai din ce aluat ești alcătuit) poate deveni un coșmar. Dar, aceasta este o altă poveste.

Motivul pentru care m-am oprit asupra acestei teme, și anume „abuzul-rutina noastră”, a fost generat de faptul că, într-una dintre aceste zile, începusem să simt un real disconfort față de o anumită situație. Iar pentru mine, când încep să mă crispez involuntar și să mi se strângă stomacul, este semn clar că cel mai bine ar fi să iau o pauză de la tot ceea ce nu este rutină și să încep să caut. Acum nu vă închipuiți că mă pun într-un colț și încep să scotocesc ca printr-o pungă veche plină de mărunțișuri. Nu. Îmi formulez clar, cu subiect și predicat, problema și apoi plec spre ceea ce am eu de făcut. La un moment dat, răspunsul mi se va arăta în mod concis și coerent. De cele mai multe ori, munca fizică ajută. Astfel, dintr-un vechi sertar ascuns a ieșit o dorință veche, din copilărie, aceea de a mă face „Musafir”. E drept că acestă ocupație nu se găsește în nomenclatorul de meserii, dar sigur era ceva aspirațional pentru mine, „de făcut” în momentul în care „mă voi face eu mare”.

Într-un astfel de moment de revelație, nu se putea să nu mă întreb, în mod firesc, de ce aș fi ales așa ceva pentru mine. Dar, plecând pe firul vremii mi-am adus aminte că cele mai frumoase momente din copilărie au fost cele în care mergeam „musafir”, așa cum și acasă cele mai grozave feluri de mâncare și cea mai mare bucurie erau când veneau musafiri. În rest, pentru că eram „de-ai casei” puteam fi oricum și să ne purtăm oricum. Doar în public eram frumoși și bucuroși. Chiar dacă eu, în casa mea, am schimbat acest program, și anume, mai întâi în casă ne răsfățăm cu tot ceea ce este mai bun și apoi vedem și de alții, îmi este limpede că amprenta traumatică este acolo și tot ceea ce trebuie să faci pentru a mă pune pe fugă este să îți motivezi un anume comportament cu „acum ești de-ai casei, pot să…”. Nu, nu poți!

De ce ne comportăm frumos doar cu străinii și cu cei de lângă noi nu? De ce ne străduim „să dăm bine” până ne împrietenim și apoi putem pune și „o oală de borș în cap” fără o explicație sau doar cu câteva cuvinte aruncate, în doi peri? Eu sunt un om care caută mereu să înțeleagă, deci explică-mi calm și înțeleg. Nu mă brusca doar pentru că „suntem de-ai casei”. Bunul meu simț îmi spune că tocmai cei de-ai casei trebuie ocrotiți și încărcați cu frumos, pentru că lângă ei trăiești. Și dacă cu cei de „ai casei” te porți agresiv sau pasiv-agresiv, le răspunzi în răspăr sau nu îți găsești timp pentru o minimă explicație, cum pot crede că ești autentic cu ceilalți din jur? Cred că și aceasta este una din marile și grelele moșteniri ale „epocii trecute”, de a părea în public ceea ce nu suntem; galantare goale în realitate și producții record la hectar pe hârtie și în ziar.

Abuzul se învață în copilărie. Se imprimă în tot subconștientul tău, ca mai apoi să genereze situații de viață greu gestionabile. Te transformă în victimă sau în agresor. Din lipsă de compasiune, din incapacitatea de „a purta și pantofii celuilalt”, din cauza propriilor răni, nu ne mai facem timp tocmai pentru cei apropiați, respingându-i, de parcă ei ar fi vinovați de tot disconfortul și neîmpăcarea noastră interioară. Lovim cu vorba sau fapta, pentru că am fost și noi, cândva, loviți.

Și uite așa, în loc „Acasă” să fie zona noastră de siguranță, confort, frumos și deschidere, ajungem să alergăm bezmetici în lume sperând a găsi aplauze și zâmbete (chiar dacă în mare parte sunt false) și pe cineva care să ne mintă că îi pasă de noi. Cât suntem „musafiri” și până devenim, bineînțeles, „de-ai casei”. De aceea sunt și atât de multe relaționări disfuncționale, pentru că totul este minunat până se ajunge la un anume grad de familiaritate, intimitate. Atunci măștile cad, iar comportamentele și trăsăturile adevărate rânjesc hâd în timp ce primești prietenește una peste cap pentru că, nu-i așa, doar „suntem de-ai casei”. E un lanț lung, în care suntem prinși cei mai mulți. Nu știm să ne respectăm, nu știm să comunicăm, ne invadăm spațiul fizic, dar mai ales pe cel mental-emoțional. Ne agresăm prin cuvinte nepotrivite sau tăceri apăsătoare, prin acuzații prost exprimate sau prin dispariții fără explicații. Suntem mereu cu bâta ridicată în speranța de a găsi o „victimă” asupra căreia să ne vărsăm șirul lung al suferințelor provocate de abuzurile suferite, de noi înșine. Doar pentru a ne simți și noi puțin răzbunați. Trăim într-o lume agresivă, pentru că în interior suntem plini de răni. („Arată-ți furia! Și eu voi ști cât de adânci îți sunt rănile!”) Pe care nu vrem să mi le vindecăm. Rănile noastre sunt panoplia războaielor duse, sunt medaliile caznelor noastre. Numai că, fiecare rană de acest gen, cere o altă suferință care să o justifice…într-un nesfârșit carusel de dureri.

Abuzul, o rutină ce provoacă furie sau resemnare în fața propriei neputințe, copleșit de vinovăție și umilință. Sau o Alegere. Aceea de a rupe lanțul, de a sări din carusel, de a opri jocul. Prin stăruința de a înțelege ce parte din tine te-a împins în acest tip de Joc. Prin vindecare Ființei care ești. Și apoi, prin curajul asumat de a spune ferm, calm și răspicat „Nu! Nu poți!”.