Acasă în America

1. Sentimentul că toţi mă bat pe umăr

America a fost una dintre puţinele ţări care mi-au dat sentimentul că sînt acasă şi nu hăt-departe, peste mări şi ţări. Acasă, nu în Bucureşti, ci în Găgeşti Deal, printre ai mei. Japonezii mi-au stîrnit, de exemplu, sentimentul de superioritate. Superioritatea individualismului european faţă de colectivismul asiatic. Va fi jucat un rol în această prostească îngîmfare şi diferenţa de gabarit dintre noi, albii europeni şi ei, galbenii asiatici. Japonezii sînt mici de statură, mai mici, sigur, decît noi, europenii. Printr-o mişcare sufletească stupidă, m-am trezit privindu-i ca pe nişte copii. E drept, aceşti copii beneficiază de ultimele strigăte ale modernităţii tehnico-ştiinţifice. Aceşti copii sînt cetăţenii celei de a doua puteri industriale a lumii. Aceşti copii sînt rîvniţi în ipostaza lor de investitori bogaţi de către maturii din Romînia. Şi, cu toate acestea, mi-a fost greu, mi-a fost imposibil aproape, să-i privesc altfel decît cu superioritatea îngăduitoare cu care un Böeing transatlantic tratează un YAR utilitar. Chiar şi cînd YAR-ul, adică japonezul din faţa mea, era ditamai conducătorul unuia dintre cele mai puternice trusturi ale lumii.

Occidentalii – francezii, englezii – mi s-au părut întotdeauna ca respirînd faţă de mine un aer de superioritate îngîmfată. Nu spun că au şi reuşit să mi-l impună. Am întîlnit printre francezi şi englezi, printre nemţi şi italieni, atîţia idioţi încît sînt sigur că occidentalii nu ne sînt superiori nouă, românilor, în chip automat, prin simplul fapt că au ieşit dintr-un uter situat mai spre Atlantic decît cel care ne-a scos pe noi în lume, situat mai spre Volga. Spun doar că ei împărtăşesc acest sentiment de superioritate faţă de noi cei din Est. Că te tratează sub puterea lui. Că încearcă să ţi-l vîre pe gît. Ceea ce a făcut ca, la fiecare călătorie în Franţa, în Anglia sau în Germania, să împărtăşesc o ostilitate zbîrlită faţă de mulţi întîlniţi în cale.

În America, însă, m-am simţit în largul meu. Americanii au acest imens talent de a te trata de la egal la egal. Nu cu familiaritate, pentru că asta e supărătoare, ci cu o naturaleţe înnăscută. La New York, am intrat în multe restaurante şi magazine. E drept, lucrătorii de aici sînt asiatici sau latino-americani. Prin înfăţişare, prin gesturi, prin călcarea în picioare a englezei de Oxford, miros de la o poştă a spaţiu în curs de dezvoltare. Îi ghiceşti imediat că vin, ca şi tine, dintr-o ţară care e, de fapt, un cătun mai mare, un cătun în care Parlamentul e Piaţa din centru, străzile sînt nişte uliţe, iar principalele oraşe, nişte case de sat, cu prispa jucînd rolul televiziunii naţionale. Cu toate acestea, în nici un restaurant, în nici un magazin din America nu m-am simţit în ipostaza de cumpărător după ce am intrat, ci consătean al ospătarului sau al vînzătorului. De la întrebarea ce doresc pînă la amănuntele privind lucrul cumpărat, m-am văzut tratat ca unul de-al lor. Părea că intrase în magazin nu un client, ci un consătean venit de pe uliţa natală a vînzătorului sau a ospătarului, cu veşti proaspete despre ce a făcut vecinul de peste drum sau din spatele casei.

Nimeni nu m-a bătut pe umeri. Totuşi, acesta a fost sentimentul definitoriu. Că se strîng în jurul meu, cu feţe prietenoase, că mă bat pe umeri familiar, că mă întreabă ce mai e nou pe acasă.

(Va continua)