Acemoglu vine la București. Dar a citit cineva ce a scris despre România?

(Psih. Laurențiu Niculescu)

            De ce vizita unui laureat Nobel la Ateneu nu va schimba nimic

Pe 30 martie, la Ateneul Român, Daron Acemoglu, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 2024, va deschide The Economist Romania Government Roundtable 2026, alături de guvernatorul BNR Mugur Isărescu și guvernatorul Băncii Greciei, Yannis Stournaras. Conferința, organizată de grupul The Economist, se va desfășura până pe 1 aprilie la JW Marriott, sub tema „Următorul pas înainte al Europei de Sud-Est”.

Să fim serioși. Acemoglu nu a scris niciodată nimic despre România. În nicio carte, pe nicio pagină, nici măcar într-un paragraf. A scris despre Congo și despre Guatemala, despre Uzbekistan și despre Coreea de Nord, despre fiecare țară care s-a prăbușit suficient de spectaculos sau s-a ridicat suficient de exemplar încât să merite povestită la MIT. A scris despre toate țările care, într-un fel sau altul, au avut bunul-simț să devină relevante pentru o teorie economică. România, în schimb, a rămas pe dinafară. Pe noi ne-a omis, nu din neatenție și nu pentru că ne-ar fi uitat. Ca să fii uitat, trebuie mai întâi să contezi ca posibilitate. Nu. Pur și simplu noi nu spunem nimic nou. Nu suntem suficient de prăbușiți încât să fim spectaculoși și nici suficient de reușiți încât să fim instructivi. Nu producem nici fascinația dezastrului, nici prestigiul exemplului. Suntem doar o țară care înaintează exact atât cât să nu se oprească, destul de stabilă social încât să nu irite pe nimeni, dar și destul de stricată pe dinăuntru încât toată lumea să simtă că ceva nu e în regulă cu ea.

Orice psiholog recunoaște imediat tabloul. Este pacientul cronic funcțional, cel care vine la muncă, își plătește ratele la timp și dă bună ziua zâmbind la vecini, în timp ce pe dinăuntru se descompune lent, fără vreo criză vizibilă, fără să arate vreun moment de ruptură, fără un simptom suficient de alarmant încât cineva din exterior să sune la urgențe. România este acest pacient la scară națională, iar absența ei din opera lui Acemoglu nu este o scăpare, oferă involuntar un diagnostic. Nici nu trebuia să scrie despre noi, pentru că ne-a descris oricum. Teoria funcționează și în absența numelui nostru, la fel cum gravitația funcționează fără biografia celui care se prăbușește în groapă. Boala e atât de veche, atât de vizibilă și atât de românește administrată, încât nici măcar nu mai are nevoie de capitol separat.

            Ce spune de fapt Acemoglu în trei cărți și un Nobel

Opera lui Acemoglu, construită împreună cu James A. Robinson și Simon Johnson, se articulează în jurul unui nucleu coerent de idei și al unei teze pe care merită s-o auzi formulată direct, pentru că simplitatea ei este și forța ei. Prosperitatea sau sărăcia unei națiuni nu depind de geografie, de cultură, de climă sau de noroc. Nu depind de resursele naturale pe care le ai în pământ și nici de talentul pe care îl ai în oameni. Depind în primul rând de calitatea instituțiilor politice și economice. Sau, formulat ca o întrebare pe care orice cetățean ar trebui să și-o pună măcar înainte și după alegeri: în beneficiul cui funcționează regulile jocului?

În prima lor carte, „De ce eșuează națiunile” (2012), Acemoglu și Robinson introduc distincția centrală. Instituțiile incluzive sunt cele care permit participarea largă la viața economică și politică, protejează proprietatea, aplică legea în mod egal și stimulează inovația. Instituțiile incluzive produc prosperitate pe termen lung, în timp ce instituțiile extractive sunt contrariul lor. Ele sunt controlate de o elită care redistribuie resursele în propriul beneficiu sau, cel mult, al grupului de interese din care face parte, blochează competiția și nu lasă nimic nou să crească dacă noul amenință pe cei care sunt deja la masă. Instituțiile astfel capturate produc stagnare și, în cele din urmă, colaps. Modelul pare aproape banal de simplu, dar implicațiile și costurile dezvăluie o lume de coșmar. Prosperitatea nu vine din resurse sau din talent, ci din regulile care permit sau împiedică valorificarea lor. O țară poate avea tot petrolul din lume și tot aurul din Carpați, și tot va eșua dacă regulile jocului sunt scrise de cei care câștigă indiferent de rezultat. În România, regulile jocului au fost scrise și rescrise, de fiecare dată de aceiași oameni, de fiecare dată în același scop, și de fiecare dată cu explicația că de data asta va fi altfel.

În următoarea carte, „Coridorul îngust” (2019), aceeași intuiție este mutată dinspre prosperitate spre libertate. Libertatea nu vine de la sine și nu rămâne de la sine. Nu este ceva ce câștigi o dată și apoi pur și simplu o ai pentru totdeauna, ci ceva ce pierzi în clipa în care încetezi să o aperi. Acemoglu susține că ea supraviețuiește doar într-un coridor îngust deschis între două pericole. De o parte stă statul slab, incapabil să asigure ordinea, ceea ce Acemoglu numește „efectul absenței Leviatanului”. De cealaltă parte stă statul despotic, care impune ordinea prin represiune, „Leviatanul dezlănțuit”. Libertatea cere un al treilea tip de organizare, un „Leviatan înlănțuit”, adică un stat suficient de puternic încât să funcționeze fără prea multe sincope și suficient de controlat încât să nu devină el însuși sursa opresiunii. Coridorul rămâne deschis doar atât timp cât între forța de acțiune a statului și capacitatea de presiune a societății există o tensiune vie, continuă. În clipa în care una dintre cele două părți cedează, fie prin slăbiciune, fie prin dezinteres, fie pentru că a fost înghițită de cealaltă, coridorul se închide și ceea ce până atunci arăta ca o evoluție se dovedește a fi fost doar o amânare a declinului. Acemoglu vorbește în acest context despre rolul societății civile, dar în cazul României termenul devine problematic, fiindcă desemnează tot mai puțin o energie autonomă și tot mai mult un spațiu capturat, domesticit sau intermediat de rețele de influență.

Abia în „Putere și progres” (2023) Acemoglu adaugă un al treilea strat, poate cel mai tulburător prin implicațiile pe care le deschide. Tehnologia nu este în mod automat benefică. Afirmația sună banal, dar consecințele ei nu sunt deloc banale. De la moara de apă medievală la inteligența artificială, inovația a produs prosperitate pentru cei mulți doar atunci când instituțiile au canalizat câștigurile tehnologice spre angajați și cetățeni, nu doar spre proprietari și investitori. Fără presiune instituțională, fără sindicate, fără reglementare, fără un stat care să funcționeze în interesul celor mulți, progresul tehnologic nu face decât să crească inegalitatea și să concentreze puterea în mâini tot mai puține. Mesajul pentru era inteligenței artificiale este limpede, chiar dacă aproape nimeni nu vrea să-l audă. Nu contează cât de inteligentă devine mașina. Contează cine decide ce face cu ea și în beneficiul cui. Iar dacă răspunsul la această întrebare îl dau aceiași oameni care l-au dat întotdeauna, progresul va arăta exact ca până acum, adică o viață frumoasă pentru foarte puțini.

            România prin lentila lui Acemoglu

Dacă iei cele trei cărți ale lui Acemoglu și le așezi peste realitatea românească, rezultatul nu este o analiză. Este un diagnostic pe care nimeni nu vrea să-l audă. Momentul critic, acel „critical juncture” din terminologia lui Acemoglu, a fost schimbarea de regim din decembrie 1989. Teoria prezice că momentele critice pot deschide calea spre instituții incluzive sau pot reconsolida structuri extractive sub o formă nouă. În România, cea de-a doua variantă s-a realizat cu o eficiență pe care niciun teoretician nu ar fi îndrăznit s-o prezică. Privatizarea din anii ’90, de la Programul de privatizare în masă la tranzacțiile directe cu „investitori strategici”, nu a fost o reformă incluzivă. A fost un transfer extractiv mascat de reformă. Este adevărat că s-a trecut de la colectivism la inițiativă privată, și această trecere a fost reală. Au apărut piața liberă, proprietatea privată, dreptul de a înființa firme, dreptul de a călători, dreptul de a alege. Nu sunt lucruri mici și nu merită minimizate. Dar trecerea s-a făcut pe reguli scrise de cei care aveau deja acces la resursele pe care privatizarea le punea în joc. Fosta nomenclatură a intrat în economia de piață cu capitalul de relații, cu informațiile și cu pozițiile acumulate sub regimul anterior, în timp ce majoritatea oamenilor au intrat în aceeași economie cu mâinile goale, cu o carte de identitate nouă și cu promisiunea că de acum înainte totul va fi corect. Nu a fost corect. Cei care controlau economia înainte de 1989 au continuat s-o controleze și după. Iar instituțiile formale, parlamentul, justiția, agențiile de reglementare, au funcționat nu ca garanți ai noilor reguli, ci ca fațadă procedurală pentru aceleași rețele informale de redistribuire care existaseră și înainte, doar că acum aveau statut legal. Acemoglu ar recunoaște imediat modelul. Rusia, Uzbekistan, Guatemala, toate sunt variațiuni pe aceeași temă. Singura diferență este că România a reușit performanța de a face acest lucru în interiorul Uniunii Europene, sub ochii tuturor, fără ca nimeni să considere necesar să comenteze.

Distincția relevantă pentru România de azi nu mai este cea dintre instituțiile extractive și cele incluzive, pentru că ambele sunt acum vizibile cu ochiul liber. Distincția care contează este cea dintre discursul incluziv și practica extractivă. Statul român de astăzi vorbește limba Uniunii Europene cu o fluență remarcabilă. Reforme, transparență, digitalizare, PNRR, aderare la OECD, toate undeva la orizont, toate cândva în viitor, toate formulate impecabil în documente pe care nimeni nu le citește, dar pe care guvernanții le semnează. În același timp, același stat funcționează pe logica unei rețele de redistribuție controlată de partide. Iar asta nu este un defect corectabil prin „capacitate administrativă” sau „bună guvernanță”, formulări pe care orice politician le poate prelua fără să-l coste absolut nimic. Este o structură stabilă care se autoreproduce cu precizia unui mecanism de ceasornic. Partidele controlează numirile, numirile controlează instituțiile, instituțiile redistribuie resursele, resursele finanțează partidele. Ciclul se repetă indiferent cine câștigă alegerile, indiferent ce promite programul de guvernare, indiferent câte protocoale de reformă sunt semnate la Bruxelles. Este un echilibru extractiv cu fațadă incluzivă, și funcționează exact pentru că nimeni din interiorul lui nu are interesul să-l oprească.

Există, desigur, o obiecție pe care orice economist de bună credință ar formula-o în acest punct. Dacă instituțiile românești sunt atât de extractive, cum se explică faptul că PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de la mai puțin de două mii de dolari în anul 2000 la peste optsprezece mii astăzi? Cum se explică mallurile, autostrăzile, creditele, vacanțele în Grecia, mașinile în leasing? Răspunsul nu e complicat, dar e neplăcut. Acemoglu însuși recunoaște, încă din „De ce eșuează națiunile”, că instituțiile extractive pot produce creștere economică, uneori chiar una spectaculoasă, atât timp cât există o sursă externă de energie pe care sistemul o poate absorbi fără să se reformeze. Uniunea Sovietică a crescut trei decenii la rând sub instituții pe care nimeni nu le-ar putea numi incluzive. China crește de patru decenii sub un regim pe care Acemoglu îl citează ca exemplu de extracție funcțională. România a crescut pe aceeași logică, doar că sursa de energie nu a fost industrializarea forțată și nici manufactura de export, ci fondurile europene, remiterile diasporei, creditul de consum și integrarea pe piața unică. Creșterea a fost reală, nimeni nu o contestă. Dar a fost o creștere alimentată din surse pe care România nu le controlează, canalizată disproporționat spre anumite grupuri și finanțată parțial din datoria pe care o vor plăti generațiile următoare. Nu este semnul unor instituții incluzive care funcționează. Este semnul unor instituții extractive suficient de inteligente încât să nu-și sufoce propria economie, să o lase să crească exact atât cât trebuie pentru ca nimeni să nu pună întrebări despre cine beneficiază de fapt de pe urma creșterii. Iar când întrebi, cifrele răspund cu o sinceritate pe care discursul politic nu o va avea niciodată. România are simultan unele dintre cele mai mari rate de creștere din Europa și unele dintre cele mai mari rate de sărăcie severă. Și nu în ciuda instituțiilor extractive, ci datorită lor.

Modelul „coridorului îngust” prezice că libertatea supraviețuiește doar în spațiul dintre un stat prea slab să funcționeze și unul suficient de puternic încât să devină despotic. România nu se află în niciuna dintre extreme, ceea ce ar părea o veste bună. Doar că nu se află nici în coridor. Se află într-o zonă pe care Acemoglu nu o teoretizează suficient, și pe care oricine a trăit în România o recunoaște imediat fără să aibă nevoie de Nobel. Este statul capturat care funcționează. Suficient de eficient încât să distribuie fondurile europene, îndeajuns de capturat încât să decidă la cine ajung aceste fonduri. Nu este un stat eșuat și nu este un stat despotic. Este ceva mult mai dificil de diagnosticat și mult mai greu de combătut. Este un stat optimizat pentru extracție sub constrângere externă, iar constrângerea se numește Uniunea Europeană. O uniune care poate impune proceduri, dar nu și substanță, care poate cere legi, dar nu poate verifica dacă cineva le și aplică, și care în cele din urmă se mulțumește cu conformitatea formală pentru că alternativa ar fi să recunoască public că unul dintre membrii săi funcționează după reguli pe care le semnează fără să le respecte. Mecanismul de Cooperare și Verificare, vestitul MCV, a fost expresia perfectă a acestei relații. Ani de zile, România a adoptat legi pe care apoi le-a aplicat selectiv, a raportat progrese pe care nimeni nu le-a verificat la fața locului, și a primit în schimb felicitări prudente formulate în limbaj diplomatic. Până când, în 2022, mecanismul a fost ridicat și conformitatea a fost certificată. Comisia a plecat mulțumită, România a rămas exact cum era, iar singura diferență reală a fost că de acum încolo nimeni nu mai avea obligația instituțională de a se preface că îi pasă. Statul român reușise performanța supremă, aceea de a respecta procedura fără să deranjeze extracția, și fusese răsplătit pentru asta cu un certificat de bună purtare.

Ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns, dar în România am depășit de mult și râsul și plânsul și am ajuns la acea oboseală colectivă în care cifrele nu mai șochează pe nimeni. Suntem în 7 martie 2026 și România încă nu are un buget adoptat pentru anul în curs. Președintele Nicușor Dan declară „cu toată responsabilitatea” că va fi adoptat „în luna martie”, folosind cuvântul responsabilitate cu o dezinvoltură care ar merita analizată separat. Primăria București avertizează că riscă încetarea de plăți în aprilie. Deficitul bugetar pe 2025 s-a închis la 7,65% din PIB, parțial prin reclasificarea unor cheltuieli de investiții pe fonduri europene nerambursabile, operațiune pe care ministrul Finanțelor o prezintă ca fiind eficiență, iar criticii o numesc contabilitate creativă. Chiar și așa, deficitul rămâne mai mult decât dublu față de limita de 3% din Tratatul de la Maastricht, tratat despre care întreaga clasă politică românească pare să fi decis în mod tacit că aparține unei alte ere geologice. Ținta pentru 2026 este formulată cu o prudență care spune mai mult decât orice cifră, „spre 6%”, ca și cum bugetul unui stat ar fi o prognoză meteo, nu un angajament asumat în fața celor care plătesc taxe. Consiliul Fiscal avertizează că fără o corecție serioasă România riscă o criză a datoriei suverane, dar avertizează cu tonul resemnat al cuiva care știe că va fi ignorat și care continuă totuși să vorbească pentru că așa îi cere fișa postului. Iar ceea ce numim „dezbatere bugetară” nu este de fapt o dezbatere despre cifre, ci o negociere despre cine controlează distribuirea banilor, purtată în văzul tuturor cu o nerușinare pe care Acemoglu ar încadra-o imediat în capitolul despre instituțiile extractive, dacă ar avea răbdarea să citească procesele-verbale ale coaliției.

În limbajul lui Acemoglu, toate aceste procente sunt simptome, nu cauze. Cauza este capacitatea instituțională, sau mai exact absența ei, acea gaură neagră din centrul statului pe care nimeni nu o numește pentru că toată lumea trăiește în ea. Nu lipsa banilor e problema. Bani sunt, au fost întotdeauna, și vor mai fi, dacă nu din taxe atunci din fonduri europene, dacă nu din fonduri europene atunci din împrumuturi pe care le vor plăti alții, mai târziu, când cei de azi nu vor mai fi la masă. Problema este că structura care administrează acești bani nu răspunde în fața cetățenilor. Nu pentru că nu trebuie să răspundă, ci pentru că fiecare mecanism care ar putea-o obliga să facă asta a fost fie capturat, fie neutralizat.

            Ceea ce Acemoglu nu scrie și ceea ce România trăiește

Cadrul instituțional al lui Acemoglu explică structura, dar nu explică suferința. Nu explică de ce un popor poate trăi decenii întregi într-o discrepanță cronică între discursul oficial și experiența cotidiană fără ca această discrepanță să producă nici revoltă, nici reformă, ci doar o formă de epuizare colectivă pe care sociologia o numește anomie. Iar anomia, în sensul lui Merton și actualizat de psihologia politică contemporană, care îi descrie consecințele subiective, este exact starea pe care o produc instituțiile extractive cu fațadă incluzivă. Regulile există, dar nu funcționează. Legea este promulgată, dar nu este aplicată. Meritocrația este proclamată, dar promovarea se face pe criterii de loialitate. Cetățeanul nu este oprimat vizibil, dar este sistematic dezinformat și dezorientat de un stat care îi promite un lucru și îi face altul, an după an, guvern după guvern, reformă după reformă, până când discrepanța dintre cuvinte și fapte devine aerul pe care îl respiri și fundalul pe care nu îl mai observi tocmai pentru că nu ai cunoscut niciodată altceva. Iar adaptarea vine de la sine, inevitabil, pe trei căi pe care orice psiholog le recunoaște din prima ședință. Prima este retragerea cinică, acel „nu se mai poate face nimic” care nu este resemnare, ci un mecanism de protecție prin care mintea refuză să mai investească energie într-un sistem care nu răspunde. A doua este complicitatea pragmatică, acel „dacă nu poți să-i învingi, alătură-te” care nu este corupție morală, ci o adaptare rațională la un mediu în care onestitatea nu este doar nerecompensată, ci este activ și concret penalizată. A treia este emigrarea, și aici cifrele vorbesc cu o claritate pe care niciun discurs politic nu o va putea contrabalansa vreodată. Cele peste cinci milioane de români din diasporă nu sunt un accident demografic și nu sunt nici rezultatul unei curiozități turistice care a scăpat de sub control. Sunt răspunsul rațional, lucid și perfect sănătos al unor oameni care au înțeles că structura extractivă în care s-au născut nu poate fi reformată din interior și care au ales singura formă de protest pe care statul nu o poate bloca, aceea de a pleca.

Mai există însă o dimensiune pe care Acemoglu nu o teoretizează suficient: incapacitatea elitelor care beneficiază de un sistem extractiv de a se recunoaște ca parte a problemei. Nimeni din sală, la Ateneu, nu va aduce asta în discuție, nu doar pentru că tema este incomodă, ci pentru că organizatorii și invitații sunt, în mare parte, tocmai beneficiarii structurii pe care Acemoglu o descrie. Guvernatorul Isărescu conduce BNR din 1990, fiind cel mai longeviv guvernator de bancă centrală din lume, o performanță despre care se pot spune multe, dar despre care nu se poate spune că ilustrează rotația democratică a puterii. Mulți dintre sponsorii evenimentului sunt companii care operează în sectoare profund dependente de relația cu statul, situație pe care cadrul lui Acemoglu o identifică drept simptom al capturii instituționale. Iar publicul plătește bilete la o conferință despre cum se construiesc instituții incluzive, conferință organizată într-un ecosistem extractiv. Ironia nu mi se pare un accident, ea se dovedește a fi structurală. Este structurală, în sensul cel mai literal al cuvântului, și tocmai de aceea nimeni din sală nu o va observa, pentru că atunci când trăiești în interiorul ironiei ea devine pur și simplu peisaj.

Trei întrebări care nu vor fi puse

Dacă cineva din sală ar decide totuși să ia în serios opera lui Acemoglu, nu doar să-l aplaude între două sesiuni de pateuri reci, iată ce l-ar putea întreba:

            Profesore Acemoglu, modelul dumneavoastră distinge între instituții extractive și incluzive. Dar cum clasificați un stat care adoptă legislație incluzivă pe care apoi o aplică extractiv? România are toate instituțiile formale ale unei democrații europene și funcționează aparent ca o rețea de redistribuire partizană. Aveți un termen pentru asta sau trebuie să-l inventăm noi?

            În „Coridorul îngust”, argumentați că libertatea presupune o tensiune permanentă între stat și societatea civilă. În România, societatea civilă s-a mobilizat masiv în 2017, provocând cele mai mari proteste din istoria post-comunistă. Mișcarea și-a obținut obiectivul imediat, ordonanța a fost retrasă, iar oamenii s-au întors acasă cu sentimentul că au câștigat ceva. Dar, de fapt, nimic structural nu s-a schimbat. Ce prezice modelul dumneavoastră pentru societățile în care mobilizarea civică produce o victorie tactică, dar un eșec strategic?

            În „Putere și progres”, argumentați că tehnologia nu produce automat prosperitate pentru că depinde de cine o controlează. România este o economie semi-periferică care exportă forță de muncă calificată în IT și importă decizii strategice. Dacă inteligența artificială va automatiza exact sectoarele în care România este competitivă, adică serviciile, externalizarea proceselor de afaceri, dezvoltarea de software, dintre puținele domenii în care am reușit să vindem ceva lumii, ce prezice modelul dumneavoastră pentru economiile al căror singur avantaj competitiv este munca calificată ieftină?

Ateneul ca simptom

Daron Acemoglu va vorbi pe 30 martie la Ateneul Român, edificiu inaugurat în 1888, ridicat și cu sprijinul subscripției publice lansate sub apelul „Dați un leu pentru Ateneu”. Acesta rămâne unul dintre puținele exemple reușite de instituție incluzivă din România, o comunitate care se mobilizează, strânge resurse și construiește ceva durabil pentru binele comun.

De atunci, aproape fiecare instituție majoră a fost construită, reconstruită sau capturată de logica extractivă pe care Acemoglu o descrie cu precizia unui economist și cu răceala unui diagnostician. Faptul că laureatul Nobel vine la București nu ar trebui să constituie, în sine, un eveniment. Oameni remarcabili au mai venit, au vorbit frumos, au fost aplaudați, au plecat, și nimic nu s-a schimbat. Evenimentul ar fi dacă cineva din sală i-ar pune o întrebare reală și dacă altcineva din sală ar asculta cu adevărat răspunsul.

Dar asta ar presupune exact ceea ce România nu face de 35 de ani, adică să-și privească propriile instituții nu ca pe o fatalitate, ci ca pe o alegere. O alegere care poate fi schimbată, dar numai de cei care înțeleg că problema nu este în afara sistemului. Problema este sistemul. Iar sistemul nu este ceva ce ni s-a întâmplat. Este ceva ce am construit, cu răbdare, cu metodă, și cu consensul tacit al tuturor celor care au beneficiat suficient de mult încât să nu întrebe niciodată de ce alții nu beneficiază deloc.

Acest articol face parte din seria „Criza Statului Român — Dimensiunea Psihologică”, publicată pe laurentiu-niculescu.ro