Marcel Ciolacu: „E o speculă. Noi am făcut o mare tâmpenie. S-a vândut toată energia electrică pe anul acesta. Am vândut energia cu 200 -300 de lei, iar acum se vinde cu 4000 de lei”

Acolo unde emoțiile iau locul rațiunii războiul bate la ușă (I)

Nu cred ca eu să fi fost vreodată în localitatea Bucha, de lângă Kiev. Se spune că acolo ar fi avut loc un masacru cândva la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie 2022. Faptul a fost adus în atenția opiniei publice din întreaga lume de autoritățile ucrainene. Câțiva ziariști români cu mare experiență, precum domnii Ion Cristoiu și Marius Ghilezan, ca și jurnaliști de război și de investigație din diferite state membre NATO au încercat să afle adevărul și cu acest prilej au cules și au reliefat o serie de indicii care pun sub semnul întrebării corectitudinea informației furnizate de Ucraina, ca parte în conflict a priori subiectivă, dar, mai ales, cu un trecut recent bogat în acțiuni de dezinformare. (Exemplele eroilor morți la datorie pe Insula Șerpilor, care peste câteva zile au înviat, sau al actriței care a jucat în rolul tinerei mame scăpate dintre ruinele maternității bombardate de ruși, sunt numai două dintr-o listă destul de lungă.) Nu voi realiza o analiză similară; respectiv nu voi încerca să descopăr realitatea privind din exterior. Voi vorbi ca unul care a cunoscut situații similare din interior, ca actor politic iar nu ca spectator mediatic. Mi se pare cu atât mai important să o fac cu cât se aduce ca probă a vinovăției rușilor la Bucha, atrocitățile comise la Katyn (acolo, în groapa comună, a fost găsit și cadavrul unui unchi de al meu înrolat voluntar în armata poloneză) sau la Groznâi. Pentru unii dovada crimelor trecute poate substitui lipsa dovezii crimelor prezente.

Ieri în Timișoara, azi în Ucraina

În decembrie 1989 și ianuarie 1990, presa internațională punea în circulație imagini înregistrate în Cimitirul săracilor din Timișoara, cu cadavrele celor ce se răsculaseră împotriva regimului Ceaușescu și a comunismului, pentru a fi uciși bestial de zbirii poliției politice ceaușiste (Securitatea). Ceea ce întreaga omenire putea să vadă era nu numai bestialitatea dictatorului de la București, ci și dezumanizarea armatei de români aflați în slujba acestuia.

Din goana calului, consumatorul producției mass media, grăbit și puțin informat, nu mai făcea diferența între minoritatea opresoare și majoritatea oprimată. Toți erau o apă și un pământ. La așa stăpâni, așa supuși: violenți, cruzi, necivilizați. Am avut surpriza să o constat timp îndelungat după aceea, în cursul întâlnirilor mele cu diferiți interlocutori străini – oameni politici, oameni de afaceri, jurnaliști, activiști ai societății civile. De unde mă așteptam ca eroismul și sacrificiul de sânge al românilor în lupta dusă împotriva dictaturii să fi câștigat simpatii enorme în beneficiul poporului român, în realitate vedeam că, dacă acțiunile represive ale vechiului regim ceaușist treziseră revolta în cugetele popoarelor obișnuite cu toleranța și pluralismul democratic, odată regimul înlăturat, întreaga națiune română rămânea sub umbra suspiciunii de a nu aparține familiei de valori occidentale europene.

Între timp, dictatorul fusese asasinat sub acoperirea unei farse judiciare și puțini ar fi fost în măsură să spună atunci că ceea ce i s-a întâmplat a fost nedrept. Încercarea administrației americane de a-i salva viața s-a produs prea târziu. Intervenția factorului sovietic fusese mai rapidă. Așa că, măcar pentru o vreme, morții de la Timișoara, unii scoși din gropi comune iar alții filmați în morgi prezentate ca fiind foste camere de tortură, au rămas să fie obiectul unei legende utile nu numai pentru justificarea eliminării fizice a soților Ceaușescu, dar și pentru decapitarea întregii elite politice, militare și informative a statului român. Cei care nu au putut fi aduși în sala de judecată și trimiși în închisoare, sau, pur și simplu, uciși, au căzut sub ghilotina întrebării „ce ai făcut dumneata în ultimii cinci ani, domnule cutare?”.

Norocul a făcut că s-au mai găsit câțiva români care, într-un fel sau altul, scăpând de povara trecutului comunist, au reușit să „confiște” lovitura de stat, dată cu un larg „ajutor” extern, să o naționalizeze și să o transforme în revoluție (adică într-o schimbare esențială de sistem).

Ca vice-prim ministru în primul guvern legitim post-comunist, am vrut să mă informez direct de la instituțiile române specializate cu privire la cele cu adevărat întâmplate la Timișoara. Răspunsul primit a fost clar: istoria morților, astfel cum a fost prezentată (de către cine?) pentru a impresiona și indigna opinia publică națională și internațională, a fost un fals.

În vârtejul evenimentelor de atunci s-a și tras în mulțime și s-au înregistrat morți și răniți, așa cum, din păcate, se întâmplă pretutindeni în toate împrejurările similare. Numărul acestora, mai mare decât într-o democrație veritabilă, a fost, însă, mult mai mic decât s-a anunțat și, în orice caz, nu s-a murit din cauza torturii sau sadismului forțelor de represiune. Nu a existat intenția comiterii unui omor în masă. Iată de ce, în măsura în care „masacrul de la Bucha 2022” este o acțiune similară cu „masacrul de la Timișoara 1989”, publicația franceză Reseau International are dreptate să conchidă că avem de a face cu „un caz tipic de manual de dezinformare”.

O dezinformare care, deși, în 1989, era tehnic îndreptată împotriva regimului „național-comunist”, în subconștientul colectiv al lumii a intrat ca înclinație a întregului popor român către violență și excese exclusiviste. Nu degeaba – vezi Doamne! – românii au fost singurii a căror revoluție a fost violentă. De aici și paradoxul „fenomenului Timișoara”: exagerarea violenței a trezit indignarea cu privire la opresori și disprețul cu privire la oprimați.

La Târgul Mureș s-a încercat dezmembrarea României

Pe acest fundal vor izbucni conflictele inter-etnice de la Târgul Mureș din martie 1990. Puse la cale de forțe externe, acestea au avut în vedere crearea cadrului pentru dezmembrarea României pe motiv că românii persecută minoritățile naționale (în special, cea maghiară) cu o brutalitate ajunsă la cote care fac imposibilă conviețuirea. (Scenariul, testat în România avea să fie aplicat apoi cu mai mult „succes” în Iugoslavia.)

O asemenea teorie avea nevoie de susținerea unor „probe” care să impresioneze maximal opinia publică internațională. În acest scop, a fost trimis la Târgul Mureș un jurnalist specializat în astfel de montări, care, cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea conflictelor de nimic anunțate, și-a rezervat la un hotel din orașul transilvan, unde, altminteri, nimic senzațional nu se întâmpla, o cameră cu vedere perfectă asupra a ceea ce… urma să se întâmple. Așa se face că el a putut filma și transmite în întreaga lume scena oribilă în care un maghiar lipsit de apărare era bătut cu bestialitate de un român dezlănțuit și orbit de ură etnică. Imaginile respective au însoțit pe mapamond toate comentariile negative și acuzele cele mai teribile la adresa românilor, ele fiind dovada „palpabilă„ și de nerespins că „rechizitoriul” este întemeiat. Pe român, avea să se afle rapid, îl chema Mihăilă Cofariu, iar pe maghiar Pal Cseresznyes.

„Mica problemă” a fost că, în realitate, românul era victima iar maghiarul agresorul. Faptul a contat, însă, prea puțin. „Adevărul” era deja „cunoscut” și „adjudecat”. O tentativă de omor sau o lovire gravă săvârșită de o persoană fizică s-a transformat în genocid pus la cale de un întreg popor. Da! Genocidul este o temă preferată a pescuitorilor în ape tulburi și a piromanilor geopolitici.

Conflictul interetnic din 19-21 martie 1990 de la Târgu Mureş s-a soldat cu 5 morţi (2 români şi 3 maghiari) şi 278 de răniţi. Un număr de 30 de persoane au fost trimise în judecată, alte 21 arestate în cursul urmării penale, dintre care 12 romi, 8 maghiari şi un român, iar instanţa a condamnat 8 persoane, un maghiar şi 7 romi. Pe plan extern, România a fost, însă, cea condamnată ca nedemnă de a fi recunoscută ca membru al familiei democrațiilor europene. Dovada suplimentară a intoleranței culturale și a naționalismului etnic primitiv al românilor era chiar faptul că Pal Cseresznyes, agresorul, fusese condamnat pentru fapta sa la zece ani de închisoare, când bine ar fi fost ca victima să fie condamnată (sic!).

Una dintre consecințe a fost că, în timp ce Ungaria era primită în sunet de fanfară în Consiliul Europei, ca prim pas al integrării ei în structurile europene și euro-atlantice, României i s-au închis în nas toate porțile instituțiilor europene, cu toate consecințele pe planul gonirii investitorilor și al creșterii dobânzilor la creditele românești. Toate s-au reflectat în nivelul de viață al românilor, indiferent de naționalitatea lor.

Puțini au făcut, însă, legătura dintre cauză (demonizarea României acuzată pentru intențiile de purificare etnică) și efect (izolarea internațională a României și sărăcirea cetățenilor ei). Și mai puțini încă au cunoscut chinurile liderilor români, printre care mă număram, pentru a scăpa de blestemul înscenării de la Târgul Mureș, făcută și mai credibilă pe fondul înscenării de la Timișoara.

Câți știu câte umilințe au îndurat românii prin reprezentanții lor, cărora li s-au refuzat explicațiile, care au fost tratați ca niște perpetuatori ai genocidului, ca niște primitivi lipsiți de sentimente omenești, ca niște iubitori de dictatură și de purificare etnică? Câți știu câtă muncă, câtă neodihnă, câți nervi am consumat noi pentru a scoate România din fundătura în care fusese împinsă printr-o provocare și o înscenare? Câtă inteligență am pus la bătaie, cât curaj am mobilizat și câte plecăciuni tactice am făcut atunci, pentru ca România, așa amputată cum a ieșit ea din al Doilea Război Mondial, să rămână întreagă.

În final, după ce, s-a acceptat totuși că altul era făptuitorul infracțiunii, ni s-a cerut ca justiția să îl achite pe vinovat (sic!). Aceasta ar fi însemnat ca Guvernul să intervină în mersul actului de justiție, ca puterea executivă să devieze cursul puterii judecătorești. În mod absurd se ajunsese ca proba funcționării statului de drept în România să fie o hotărâre judecătorească nelegală și netemeinică, pronunțată la ordinul executivului. Evident că nu am putut accepta așa ceva, iar rezultatul a fost marginalizarea noastră ca stat, pretutindeni unde aceasta era posibil.

După ce am ținut sfat între noi, am lăsat, deci, justiția să își urmeze cursul, pentru ca după condamnare Președintele României să acorde grațierea. Cum nu existau motive pentru un asemenea act, altele decât faptul că străinătatea ne-o cerea, soluția salvatoare a fost aceea ca însăși victima, Măhăilă Cofariu, care de pe urma bătăii suferite rămăsese cu numeroase infirmități (avea probleme cu rinichii, cu ficatul şi se mişca foarte greu, doar cu un cadru de metal), să acorde iertarea. Președintele Constantinescu i-a telefonat, pe când tocmai se apropia sărbătoarea Crăciunului, și l-a întrebat dacă ar fi de acord să îl ierte creștinește pe Pal Cseresznyes, ca parte a politicii noastre de reconciliere interetnică. Cofariu a consimțit iar Președintele a semnat decretul de grațiere punând, practic, în executare voința acestuia, și totodată punând capăt controversei externe.

Între aceste evenimente s-au intercalat misterele „teroriștilor” care „au tras în noi după 22”, precum mai târziu lunetiștii din EuroMaidan (Ucraina – 2014), fără ca cineva să fi putut stabili cine sunt, de unde au venit și unde au dispărut, al „mineriadelor” culminând cu cea din iunie 1990, fără ca să se fi lămurit vreodată cu exactitate cine și de ce i-a chemat pe minieri la București ori cum au fost determinați ei să se dedea violențelor, precum și al „Pieței Universității”, combinație de protest non-violent și lovitură de stat, teribil de asemănătoare cu revoluția portocalie ucraineană din Piața Maidan (2004), pe care forțele de coerciție ale statului, complet scăpate de sub controlul acestuia, au înțeles să o risipească cu inutilă dar provocatoare brutalitate, tocmai când era pe punctul de a se stinge în mod natural.

Nu știu dacă organizatorii din umbră au fost aceiași, deși toate evenimentele menționate s-au încadrat într-un tot coerent, dar, cu certitudine concepția și modul de operare au fost aceleași. Planificare? Înclin să cred că da. Dar și dacă au fost simple coincidențe, au fost cu mult prea multe. Or, când coincidențele depășesc un număr rezonabil prezumția premeditării stă în picioare.

Când propria voastră țară, dragi concetățeni români, a avut de suferit de pe urma unei intoxicări de acest tip, mai sunteți dispuși să înghițiți acuze, indiferent la adresa cui, care nu au fost riguros verificate și dovedite? Și credeți, oare, că este bine ca noi să facem altora răul pe care alții ni l-au făcut nouă?!
O dată am scăpat. Cine ne garantează că vom mai scăpa și data viitoare? Iar dacă nu luptăm ca asemenea lucruri să nu se întâmple altora, cu siguranță ni se vor întâmpla din nou și nouă.

În următorul episod vom merge din Markale (piața centrală de alimente din Sarajevo) în Maidan (piața centrală din Kiev), ca să vedem cum au stat lucrurile și acolo, precum și să constatăm că modele similare se aplică pretutindeni.

(Va urma)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Acolo unde emoțiile iau locul rațiunii războiul bate la ușă (I)”

  • Buna seara,
    Felicitari pentru acest material, un punct asemanator a fost exprimat si de fostul diplomat Talpes, ultimul afirmand deschis ca am fost foarte aproape de un experiment de dezmembarare a statalitatii noastre pus la cale de iredentismul si fortele sale apropiate in evenimentele de trista amintire la Targu Mures.
    Cat despre ce vom face in situatia in care un stat, un vecin sau o grupare de state vor avea finantele si resursele umane care sa determine o repetare a evenimentelor de la Targu Mures asa zisii analisti ar trebui sa fie cel putin iresponsabili sa nu o anticipeze, dar ce se va intampla daca politicieni, decidenti, parlamentari din tipologia doamnei ALIN GORGHIU -ce au jurat credinta pe Constitutia Romanie vor sustine, actiona in sensul distrugerii, anularii prerogativelor Constitutionale -inclusiv pe zona de integritate teritoriale, etc. pentru ca asa zise cedari de suveranitate in raport cu terte forte, camuflate abil sub masca asa ziselor institutii europene.

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog