Raport ONU: Foametea la nivel mondial s-a accentuat din nou anul trecut, iar amploarea acesteia ar putea fi fără precedent în 2022 (news.ro)

Acolo unde emoțiile iau locul rațiunii războiul bate la ușă (II)

Nu cred ca eu să fi fost vreodată în localitatea Bucha, de lângă Kiev. Se spune că acolo ar fi avut loc un masacru cândva la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie 2022. Faptul a fost adus în atenția opiniei publice din întreaga lume de autoritățile ucrainene. Câțiva ziariști români cu mare experiență, precum domnii Ion Cristoiu și Marius Ghilezan, ca și jurnaliști de război și de investigație din diferite state membre NATO au încercat să afle adevărul și cu acest prilej au cules și au reliefat o serie de indicii care pun sub semnul întrebării corectitudinea informației furnizate de Ucraina, ca parte în conflict a priori subiectivă, dar, mai ales, cu un trecut recent bogat în acțiuni de dezinformare. (Exemplele eroilor morți la datorie pe Insula Șerpilor, care peste câteva zile au înviat, sau al actriței care a jucat în rolul tinerei mame scăpate dintre ruinele maternității bombardate de ruși, sunt numai două dintr-o listă destul de lungă.) Nu voi realiza o analiză similară; respectiv nu voi încerca să descopăr realitatea privind din exterior. Voi vorbi ca unul care a cunoscut situații similare din interior, ca actor politic iar nu ca spectator mediatic. Mi se pare cu atât mai important să o fac cu cât se aduce ca probă a vinovăției rușilor la Bucha, atrocitățile comise la Katyn (acolo, în groapa comună, a fost găsit și cadavrul unui unchi de al meu înrolat voluntar în armata poloneză) sau la Groznâi. Pentru unii dovada crimelor trecute poate substitui lipsa dovezii crimelor prezente.

Din Markale…

Pe data de 5 februarie 1994 comunitatea internațională lua act oripilată, cu sprijinul mass media, de masacrul comis de armatele sârbe amplasate pe munții dimprejurul orașului Sarajevo, capitala Bosniei Herțegovina. Aceștia atacaseră cu focuri de artilerie civilii aflați în piața centrală a localității, Markale, supra aglomerată în acel moment. Evenimentul a intrat în limbajul curent și în istorie ca „primul masacru din Markale”. Între ora 12,10 și 12,15, un număr de 68 de persoane au fost ucise și 144 rănite cu lovituri de mortier. Nimeni nu s-a îndoit de brutalitatea sârbilor care de mai mult timp asediau orașul, precum și de faptul că se comisese o crimă de război. Întrucât era vorba și despre un conflict etnic, crima avea aspectul genocidului.

Cu optsprezece luni mai târziu, pe data de 28 august 1995, la ora 15, se produce, în condiții similare, cel de „al doilea masacru din Markale”. De astă dată se înregistrează 43 de morți și 75 de răniți. Dacă masacrul din 1994 fusese atribuit automat sârbilor (sic!), de astă dată nu putea fi atribuit altcuiva (sic!), deși aceștia au negat participarea lor la crimă, din primul moment. Tot așa cum acum Rusia, responsabil dovedit și cu vina asumată pentru masacrul de la Katyn, din 1940, zadarnic neagă orice amestec în masacrul de la Bucha din 2022.

Interesant de remarcat este – istoria se repetă – că numai cu câteva ore înaintea celui de al doilea masacru, sârbii bosniaci acceptaseră condițiile unui plan de pace avansat de adjunctul Secretarului de Stat american, Richard Holbrooke, ceea ce, evident, deschidea perspectiva păcii. Masacrul din Markale, atribuit sârbilor, a aruncat în aer pacea care se profila, tot așa cum, fără îndoială, și masacrul din Bucha, atribuit rușilor, a creat un imens obstacol în calea păcii ale cărei ingrediente partea rusă tocmai păruse a le accepta cu ocazia negocierilor de la Istambul, mediate de Turcia. Rusia a pretins că tocmai în considerarea progresului făcut la acele negocieri decisese retragerea din localitățile aflate în jurul Kievului (inclusiv Bucha). Poate nu o fi așa, dar, în orice caz, nu există nici o probă că armata rusă ar fi părăsit localitatea izgonită în urma unor bătălii purtate cu forțele ucrainene.

Nu putem exclude posibilitatea că, în ambele cazuri, tocmai cei care acceptaseră pacea au subminat-o de îndată prin propriile acțiuni. De ce? Probabil pentru că sperau să obțină mai mult prin războiul la care numai de ochii lumii renunțaseră.

Dar dacă acceptăm o asemenea ipoteză care, ca orice ipoteză, rămâne a fi demonstrată, trebuie să o acceptăm, tot sub rezerva demonstrației, și pe aceea că cealaltă parte, la rându-i nemulțumită de condițiile păcii, a putut încerca să o saboteze și, în plus, să internaționalizeze astfel conflictul, sacrificând câțiva oameni din propria tabără. Și la șah se sacrifică pionii pentru a salva regina.

Fapt este că înregistrările video ale masacrelor din Markale, însoțite de comentariile care, înaintea oricărei anchete profesioniste neutre, menționau rituos vinovăția sârbilor, au cunoscut o largă circulație și, pe bună dreptate, au indignat lumea. La numai o zi după primul masacru, Secretarul General ONU, Boutros Boutros-Ghali, a cerut NATO să declanșeze imediat bombardarea pozițiilor ocupate de sârbi, ceea ce s-a și întâmplat cu începere de pe 9 februarie 1994. La numai două zile după cel de al doilea masacru, Secretarul General NATO, Willi Claes, a anunțat începerea intervenției aeriene a statelor membre ale alianței. Internaționalizarea, deja începută de mai mulți ani, a fost astfel deplină. În condițiile dezechilibrului de forțe creat, sârbii bosniaci au acceptat Acordurile de pace de la Dayton.

Aceste acorduri au condus la încetarea războiului dar nu și la construirea unui stat viabil și coerent. Pe fondul războiului americano-rus escaladat pe frontul ucrainean, dinspre Bosnia-Herțegovina se aud din nou, zgomote de luptă, amintind că nici o problemă nu este rezolvată complet până nu este rezolvată corect.

Apropo de rezolvarea corectă, peste ani a început să se afle că anchetarea masacrelor din Markale nu a fost chiar corectă, dar mai ales că loviturile de mortier au venit sau măcar ar fi putut veni din altă parte și anume de pe poziții necontrolate de sârbii kosovari.

În memoriile sale, scrise la aproximativ zece ani după evenimente, generalul britanic Michael Rose, comandantul UNPROFOR, mărturisește că, în cazul primului masacru, prima sa convingere a fost că tirul a avut ca sursă pozițiile bosniace. Un raport UNPROFOR ulterior, redactat pe baza unei anchete mai aprofundate, a conchis, însă, că este imposibil să se stabilească cu precizie de unde s-a tras. Așadar, nici în baza acestui raport sârbii nu puteau fi acuzați.

La rândul său, fostul observator ONU, Jan Segers, a declarat că, la data respectivă, forțele ONU, prezente pe teren, erau aproape sigure că de masacrul din 1994 nu erau vinovați sârbii, focul venind din oraș, iar nu de pe dealuri, în timp ce expertul ONU, John Russel, a notat în jurnalul său convingerea că nu sârbii, ci bosniacii au tras, precizând, însă, că este „imposibil” să se spună cu certitudine de unde a venit atacul. Ceea ce nu a împiedicat Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, să decidă că, „dincolo de orice dubiu rezonabil”, vinovați au fost sârbii. (Nu, însă, și fostul președinte iugoslav, Slobodan Miloșevici, achitat pentru acuzațiile privind crimele din Bosnia, după ce anterior murise la Haga, în detenție, în condiții misterioase. În discuția cu mine, Holbrooke a recunoscut că, de fapt, fără sprijinul lui Miloșevici nu s-ar fi putut ajunge la Acordul de la Dayton și la oprirea războiului din Bosnia.)

Cu privire la cel de al doilea masacru, rapoartele experților, prezentate tribunalului internațional, întocmite după ce bombardamentele NATO au răvășit tot terenul, se contrazic între ele, stabilind, în orice caz, că atacul putea fi declanșat din mai multe locuri, din care unele erau controlate de sârbii-bosniaci, iar altele de bosniacii musulmani.

Prin anii 2000, când eram Președinte al AP- OSCE, opinia prevalentă printre cei inițiați era aceea că sârbii fuseseră acuzați și condamnați pe nedrept. Nimeni nu avea, însă, curajul să o spună public, cu subiect și predicat.

Tot atunci, împreună cu Secretarul General, americanul Spencer Oliver, am descoperit că în bugetul organizației se înregistrase o mare pierdere cauzată oficial de abandonarea activelor cu care fuseseră dotate misiunile acesteia din Kosovo și Serbia, obligate a se retrage precipitat înainte de începerea iminentă a bombardamentelor NATO. La sesizarea unui expert suedez și pe baza datelor oferite de el, concluzia noastră a fost că acea așa-zisă pagubă acoperea, în realitate, sub pretextul unei presupuse situații de forță majoră, ajutoare netransparente (cel mai probabil, un transfer de tehnică de luptă) venite din partea unor state-membre ale OSCE (cel mai probabil SUA) către Armata de Eliberare Kosovară. Un transfer care, evident, nu fusese de natură să stingă războiul de secesiune kosovară și care făcea ca toate expertizele și anchetele efectuate cu participarea reprezentanților statelor respective să fie suspecte de părtinire. Printr-o manevră nevăzută, OSCE părea a se fi transformat, fără știrea și acordul tuturor membrilor săi, dintr-o organizație concepută pentru a asigura evitarea și gestionarea crizelor, în amplificator al acestora. (Ca urmare a acestei constatări și a protestului nostru, s-a decis ca pentru viitor, atât proiectul de buget al organizației cât și execuția bugetară să fie supuse avizului prealabil obligatoriu al Adunării Parlamentare. Pe atunci democrația încă mai funcționa și se mai putea apăra.)

Nu că sârbii ar fi fost ușă de biserică. În războiul fratricid din Balcanii de Vest atrocități s-au comis de către toate părțile. Numai una a fost ținută, însă, responsabilă. Ceea ce unii vor să repete acum și în Ucraina.

Minciunile Occidentului euro-atlantic nu au fost pioase (există și minciuni care fac bine, fiind doar un vis în așteptarea întrupării). Ele nu au urmărit stingerea războiului printr-o pace justă, ci întețirea lui pentru a se ajunge la un deznodământ care să faciliteze promovarea agendelor geo-politice ale principalelor puteri euro-atlantice. Prin ele însele și consecințele lor aceste dezinformări au fost criminale. Ele nu scuză crimele combatanților locali (sârbi, albanezi, bosniaci, croați etc.), dar nici aceste crime nu scuză crimele puterilor euro-atlantice (între care se include și exploatarea inocenței oamenilor de rând, pentru a-i dezbina și a-i face să se urască în veci unii pe alții).

… în maidan

De la aceste evenimente, din care își trage originea și recentul vot în alegerile din Serbia pentru candidatul care contestă versiunea NATO a războiului din Ucraina, să trecem la „EuroMaidanul” din 2014.

Nu este locul pentru a relua aici istoria evenimentelor care au condus la revolta din Piața Maidan, izbucnită la finele anului 2013. Am făcut-o cu alte prilejuri. Ceea ce interesează acum este că după săptămâni de ocupare a pieței, cu înălțarea de baricade profesionist concepute și confruntări cu forțele de ordine, în februarie 2014, între guvern și răsculați, cărora li se alăturaseră și partidele de opoziție, cu medierea reprezentanților UE, se ajunsese la un acord politic. Ca trimis al Parlamentului european, am purtat convorbiri cu toate părțile și am participat la întâlniri dintre reprezentanții pieței și guvernul legitim, desfășurate în siajul acestui acord. Astfel am constatat direct că exista dorința și putința ca înțelegerile în cauză să fie puse în aplicare. Oamenii nu părăsiseră Maidanul așteptând să vadă primii pași concreți în direcția convenită, dar agitația era moderată. Am vizitat multe din corturile lor, am vorbit cu ei, am mâncat împreună, inclusiv cu cei care arboraseră svastica drept semn distinctiv, le-am împărtășit învățămintele revoluției române din 1989, le-am atras atenția să nu se lase înșelați de aparențe și instigați de falși prieteni.

Pe acest fundal dătător de optimism se produce lovitura de teatru. Aflăm că Guvernul a trimis în piață lunetiști din trupele antitero cu misiunea de a elibera locul abuziv ocupat de mulțime. În acest sens ei s-au instalat pe acoperișurile blocurilor care mărgineau locul (ca altădată armata sârbilor bosniaci pe dealurile din jurul Sarajevo) și au început să tragă în oameni la întâmplare. La scurt timp a venit, din partea serviciilor de informații occidentale, știrea că lunetiștii ar fi fost, de fapt, trimiși de ruși, evident, în înțelegere cu autoritățile ucrainene. Ajunse la fața locului pentru a restabili pacea, adevăratele forțe de ordine guvernamentale au fost întâmpinate ca fiind complicii lunetiștilor criminali și mulțimea isterizată, speriată, disperată a intrat în luptă cu acestea.

Pe un atare fundal a descins la Kiev Victoria Nuland, asistentul Secretarului de Stat al SUA, care a acuzat Rusia de amestec în afacerile interne ale Ucrainei, iar guvernul ucrainean „pro-rus” de reacție disproporționată față de revolta populară și de comportament criminal față de propriul popor. Înțelegerile facilitate de UE, sau măcar de reprezentații UE care nu știau jocul în care fuseseră trimiși, au fost declarate ca fiind încălcate de guvern. Acesta a fost declarat ca delegitimat prin comportamentul său brutal față de cetățeni, iar UE a fost trimisă la origine în termenii cei mai expliciți. Luptele de stradă au escaladat și, în asemenea condiții, Președintele Republicii a fugit în Rusia, executivul a fost demis și s-a trecut la arestarea miniștrilor (pe unii i-am scăpat prin intervenția mea), iar la Kiev s-a instalat un guvern „pro-european” (sic!).

Las pe alții să dea o definiție acestei operațiuni, limitându-mă a menționa aici că investigațiile făcute în culisele evenimentelor ne-au condus la aflarea unei alte realități decât cea adusă la cunoștința marelui public.

Prin coroborarea orelor la care s-au dat ordinele privind retrimiterea forțelor de ordine ucrainene în Maidan, anterior retrase spre a permite detensionarea atmosferei după încheierea acordului dintre autoritatea publică și opoziție, cu orele la care și-au făcut apariția lunetiștii pe acoperișurile din jurul pieței și s-a declanșat focul, precum și cu alte informații, s-a ajuns la concluzia că aceștia nu erau ai guvernului. Mai multe anchete au confirmat această concluzie, dar la o apreciabilă distanță în timp de la schimbarea de regim; sau, mai exact, de la schimbarea guvernului „pro-rus” cu guvernul „pro-european”. Acțiunea misterioșilor lunetiști, pe termen scurt și mediu, a declanșat un dezastru pentru Rusia întrucât ea a adus o putere politică ruso-sceptică, spre a nu spune de-a dreptul ruso-fobă, în fruntea statului ucrainean, urmată de consolidarea forțelor naționaliste de extremă dreaptă (inclusiv sub aspect para-militar) și a influenței acestora asupra politicii interne și externe a Ucrainei. (Mai multe rapoarte ale OSCE și Consiliului Europei au constatat faptul). Procesul a inclus și reformarea armatei ucrainene conform standardelor și cu sprijinul NATO (așa cum avea să precizeze, fără putința de a fi contrazis, Secretarul General adjunct al NATO, Mircea Geoană.) Aici își are nu scuza, dar una dintre principalele explicații intervenția armată a Rusiei în Ucraina din 2022. (Repet: nu putem scuza, dar trebuie să explicăm.)

Rămânea întrebarea de ce să îi fi trimis Rusia pe lunetiști ca să arunce în aer acordul mediat de UE, când acesta permitea o tranziție așezată către un guvern „pro-ucrainean” (iar nu „pro-occidental” și, în orice caz, nu „ruso-fob”) într-o republică devenită cvasi-parlamentară, în care problema intrării în NATO nu se punea, cu perspectiva federalizării statului, dorită de Moscova? Rusia acceptase formal acel acord. SUA l-a criticat, tot formal, solicitând îndeplinirea unor condiții suplimentare care făceau dificilă menținerea sa.

Fapt este că, după ce și-au făcut treaba, lunetiștii au dispărut fără urmă, nici unul nefiind capturat spre a fi supus vreunei anchete din care s-ar fi aflat, eventual, mai multe amănunte (la fel cum s-a întâmplat cu „teroriștii” din România, în decembrie 1989).

Ceea ce se știa la nivelul Comisiei europene era că a fost vorba despre o echipă de comando antrenată în Polonia, la sugestia, dacă nu la solicitarea SUA. Prin 2015 această informație a ajuns și în presă dintr-o sursă poloneză credibilă. Atunci, însă, jocurile erau deja făcute iar laptele vărsat nu mai avea cum fi adunat. Nici sângele vărsat… Trăiască lupta pentru pace și democrație!

În următorul episod vom călători de la Bagdad la Damasc.

(Va urma)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Acolo unde emoțiile iau locul rațiunii războiul bate la ușă (II)”

  • Excelenta prezentarea, felicitari !!
    Acum inteleg de ce au fost atat de inversunati niste h-aliatzi sa va exileze din zona de politica externa a UE, pur si simplu au inteles ca patriotismul si dumneavoastra nu sunteti de vanzare si de aceia au folosit celebra si infama echipa a Binomului pentru a vi se inscena ceva care sa justifice ulterior inlocuirea cu useful idiots- santajabile dar loaiale altora si nu Romaniei.
    Cu stima !!

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog