Acolo unde emoțiile iau locul rațiunii războiul bate la ușă (III)

Nu cred ca eu să fi fost vreodată în localitatea Bucha, de lângă Kiev. Se spune că acolo ar fi avut loc un masacru cândva la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie 2022. Faptul a fost adus în atenția opiniei publice din întreaga lume de autoritățile ucrainene. Câțiva ziariști români cu mare experiență, precum domnii Ion Cristoiu și Marius Ghilezan, ca și jurnaliști de război și de investigație din diferite state membre NATO au încercat să afle adevărul și cu acest prilej au cules și au reliefat o serie de indicii care pun sub semnul întrebării corectitudinea informației furnizate de Ucraina, ca parte în conflict a priori subiectivă, dar, mai ales, cu un trecut recent bogat în acțiuni de dezinformare. (Exemplele eroilor morți la datorie pe Insula Șerpilor, care peste câteva zile au înviat, sau al actriței care a jucat în rolul tinerei mame scăpate dintre ruinele maternității bombardate de ruși, sunt numai două dintr-o listă destul de lungă.) Nu voi realiza o analiză similară; respectiv nu voi încerca să descopăr realitatea privind din exterior. Voi vorbi ca unul care a cunoscut situații similare din interior, ca actor politic iar nu ca spectator mediatic. Mi se pare cu atât mai important să o fac cu cât se aduce ca probă a vinovăției rușilor la Bucha, atrocitățile comise la Katyn (acolo, în groapa comună, a fost găsit și cadavrul unui unchi de al meu înrolat voluntar în armata poloneză) sau la Groznâi. Pentru unii dovada crimelor trecute poate substitui lipsa dovezii crimelor prezente.

De la armele negăsite ale lui Saddam…

Pe 20 martie 2003, SUA împreună cu mai multe state aliate care formau „coaliția doritorilor” de intervenție militară („the coalition of the willings”), printre care cel mai vehement a fost Regatul Unit, au invadat Irakul.

Motivul principal al operațiunii militare lansate atunci a fost nevoia de a confisca armele de distrugere în masă de care ar fi dispus regimul lui Saddam Hussein și care, potrivit preşedintelui american, George W. Bush, reprezentau „un pericol, atât pentru SUA cât şi pentru întreaga lume”. În subsidiar, administrația americană susținea că Irakul întreține legături vinovate cu gruparea teroristă al-Qaeda și liderul ei Osama bin Laden, considerate a fi responsabile pentru atacurile din 11 septembrie 2001, așa încât invadarea Irakului constituia o parte a războiului global împotriva „terorismului islamic”. În fine, în etapele mai avansate ale războiului s-a susținut că, inclusiv în lipsa armelor, regimul dictatorial al lui Saddam Hussein reprezenta o amenințare pentru pacea lumii și de aceea o acțiune armată externă vizând înlăturarea sa este perfect îndreptățită și benefică. O teză tipic neoconservatoare.

Așadar, în sinteză, era vorba despre „demilitarizarea” și „democratizarea” Irakului. Două ținte a căror atingere nu mai putea aștepta și de aceea legitima o „lovitură preventivă” (doctrina Bush jr. a „loviturii preventive”).

Să observăm, în treacăt, perfecta similitudine cu discursul președintelui Rusiei, Vladimir Vladimirovici Putin, referitor la Ucraina, supusă unei „operațiuni militare”, adică unei „lovituri preventive”, cu scopul „demilitarizării” (nici o diferență) și „denazificării” (adică a „democratizării”) ei.

Fără îndoială, invadarea Irakului de către SUA nu poate fi invocată ca scuză pentru invadarea Ucrainei de către Rusia, dar dincolo de faptul că nu putem măsura cele două operațiuni cu duble standarde, ceea ce ține de domeniul moralei, nu se poate imagina că marile puteri pot opera în raporturile internaționale după reguli de comportament diferite – unele exercitând dreptul forței, iar altele recurgând la forța dreptului. Aceasta ține de domeniul realismului politic. Folosirea forței, desigur pentru promovarea unor „cauze drepte”, de către unii, îi obligă pe toți ceilalți, care și-o pot permite în termeni practici, să procedeze de manieră similară. În măsura în care recurgerea la forță și intervenția externă pentru calibrarea regimului politic al unui stat devine o cutumă în relațiile internaționale, ea nu mai este ilegală (cutuma ține loc de lege) și toți cei care recurg la ele se situează în limitele legitimității internaționale. În discuție rămâne justețea și realitatea motivelor invocate. Este scopul just? Este starea de fapt invocată reală?

Cel care intervine își va îmbrăca totdeauna acțiunea în poleiala principiilor morale. Orice agresor își va scuza agresiunea prin noblețea scopului urmărit de ea. Scopul scuză mijloacele. Ceea ce mai rămâne de stabilit este doar autenticitatea motivelor invocate. A fost situația de fapt invocată pentru a justifica invazia Irakului în 2003 autentică?

În ceea ce privește susținerea terorismului islamic de către regimul Saddam Hussein, inconsistența argumentului era evidentă din primul moment pentru toți cei care cunoșteau istoria recentă a Irakului și a Orientului Mijlociu. Regimul ba’athist irakian era prin natura sa secular și el se găsea de mult în conflict cu fundamentalismul islamic și mai cu seamă cu expresiile sale teroriste. Astfel, în „războiul împotriva terorii” Irakul și partidul ba’ath ar fi trebuit să fie aliați, iar nu țintă. Dimpotrivă, înlăturarea lui Saddam Hussein a lăsat drum liber manifestării extremismului musulman și escaladării terorismului în Irak și în regiune. Așa se întâmplă însă când proba adevărului este ceea ce auzim la televizor sau citim în ziare. „Am văzut (la televizor – nn) și am citit (în ziar – nn), deci este adevărat!” Iată o frază care a adus numai nenorociri lumii; inclusiv și în primul rând celor care au pronunțat-o.

Ceea ce nu se putea afla, însă, decât din surse specializate, era măsura în care Saddam Hussein dispunea de arme de distrugere în masă ori, cel puțin, ar fi fost în măsură să le producă înainte ca statele aflate sub amenințarea lor să se poată apăra. De aceea, ONU a trimis la fața locului mai multe echipe de experți neutri. Unul dintre șefii acestora a fost suedezul Hans Blix.

După câteva rapoarte mai mult sau mai puțin clare, evident menite să nu indispună principalele puteri interesate în război (SUA, în special), experții ONU au conchis că nu au nici un motiv să creadă că irakienii ascund arme de distrugere în masă. Altfel au văzut lucrurile, însă, coroborând informațiile agenților de pe teren cu imaginile primite din satelit, serviciile secrete americane.

În martie 2003, cu puțin înainte de începerea răzoiului din Irak, George W. Bush afirma: „Informaţiile serviciilor secrete nu lasă nici o urmă de îndoială în legătură cu existenţa unor arme dintre cele mai periculoase, care se află în posesia lui Saddam, care aici au fost create şi tot aici sunt ascunse.” Trimis să susțină aceste teze în fața Consiliului de Securitate ONU, fostul Secretar de Stat Colin Powell a prezentat nişte eprubete cu prafuri albe, precum şi nişte fotografii făcute din satelit care arătau locurile unde Saddam dosise armele în discuție, declarând ritos că „este o certitudine faptul că Saddam Hussein se află în posesia unor arme biologice şi că are, de asemenea, capacitatea de a produce în scurt răstimp, încă foarte multe altele la fel.”

Este vorba despre aceiași sateliți care aveau să furnizeze, peste câțiva ani, acelorași servicii, și imaginile cu depozitele de arme chimice ale lui Bashar al Assad, al Siriei, sau cu gropile comune de la Bucha (Ucraina). Unii au tupeul de a ne prezenta repetat probe produse prin același sistem care a înșelat o întreagă lume, cu consecințe dramatice, iar alții, „idioții utili”, confirmă definiția prostiei constând în convingerea că făcând mereu același lucru (respectiv, dând crezare mereu acelorași informații obținute în același fel) pot ajunge la rezultate diferite.

Am avut ocazia să urmăresc direct dezbaterea din Consiliul de Securitate și să îl aud pe ministrul de externe german, Ioschka Fischer, strigându-i lui Colin Powell, într-o încercare disperată de a evita războiul: „Nu m-ai convins! Nu înțelegi? Nu m-ai convins!” În aceeași perioadă, fostul Secretar de Stat în ministerul afacerilor externe german, Gernot Erler, mi-a spus îngrozit, într-o discuție informală, că, potrivit calculelor germane și franceze, aventura irakiană ar fi urmat să antreneze moartea a minimum un milion de civili. „Spune-le astea americanilor, când poți!” – a adăugat el. Peste ani, după consumarea evenimentelor, întrebată dacă operațiunea militară declanșată și condusă de America în Irak a meritat viața a câtorva sute de mii de copii, fostul Secretar de Stat american Madeleine Albright a apreciat că aceste pierderi colaterale sunt regretabile, dar acceptabile întrucât „acesta este prețul democrației”. Intervievat de o jurnalistă americană, tot post factum, fostul Vice Președinte al SUA, Dick Cheney, principalul susținător al invadării Irakului, a declarat că nu regretă nimic, inclusiv morții, întrucât asta a adus mai multă siguranță cetățenilor americani. Greu de spus dacă cetățenii americani sunt astăzi în siguranță, dar, cu certitudine, compania Halliburton, al cărui președinte-director general fusese Cheney, alături de alte companii petroliere americane, sunt mult mai bogate.

Prezent la Washington, în 2002, în mijlocul dezbaterilor cu privire la inițierea „marelui război patriotic împotriva terorii”, am conferit cu mai mulți oficiali americani pentru a înțelege cât de credibile erau informațiile referitoare la armele de distrugere în masă ale irakienilor, la refuzul regimului ba’athist de a coopera cu inspectorii internaționali și la justețea și fezabilitatea unui război. Pe atunci eram Președinte al AP-OSCE și unul dintre interlocutorii mei, care deținea, atunci (ca și azi) o poziție de prim rang în Congres, îmi era apropiat colaborator. În timpul conversației noastre, purtate în biroul său din clădirea Capitoliului, a sunat soneria care îi chema pe reprezentanți la vot. Cum prezența la vot era obligatorie, mi-a propus ca, în loc să stau să îl aștept de unul singur, să mergem împreună la sala de plen, unde ar fi urmat să își exprime votul în câteva minute. Astfel am fi putut continua discuția pe drum. Ceea ce am și făcut, până în momentul în care a trebuit să luăm un lift. Ignorând faptul că acolo ne găseam împreună cu diverși alți congresmani având aceeași destinație cu noi, i-am mărturisit scepticismul meu cu privire la acuratețea informațiilor de care dispuneam și de oportunitatea începerii unui război. Colegul american m-a privit fix în totală muțenie, dându-mi de înțeles că trebuie să tac. Rămași apoi singuri mi-a explicat că nu putea vorbi în prezența celorlalți întrucât atmosfera războinică generală făcea riscantă exprimarea unei opinii contrare. L-am întrebat atunci cum va vota. Mi-a răspuns că războiul va fi o tragedie, dar nu poate vota împotrivă întrucât opinia publică, impresionată și inflamată de informațiile primite de la administrație și colportate de mass media, l-ar trata ca pe un trădător, iar asta ar pune capăt carierei sale politice. În cele din urmă, Congresul a susținut cu o largă majoritate declanșarea războiului din Irak, în ciuda faptului că ONU refuzase acordarea unui mandat în acest sens, adoptând și abominabilul Patriot Act, care sacrifica libertățile individuale în numele nevoii de securitate publică.

Armele de distrugere în masă nu au fost găsite până în ziua de azi, în ciuda informațiilor furnizate atunci de serviciile specializate americane, în care mulți au crezut. Șeful echipei însărcinate cu depistarea acestor arme, Charles Duelfer, și experții săi s-au întors la cartierul general al CIA cu mâinile goale.

Mărturisesc că în februarie 2003 nici eu mă așteptam la un asemenea deznodământ. Împreună cu alți colegi, printre care și cel ce urma să devină Secretar General al Consiliului Europei, Terry Davis, sau fostul ministru britanic de externe, Robin Cook (care demisionase în semn de dezacord cu războinicul său prim ministru Tony Blair), socotisem că „americanii știu, totuși, ce fac” și chiar dacă nu vor putea dovedi amenințarea de natură a justifica „lovitura preventivă”, vor găsi pe undeva ceva urme de arme de distrugere în masă, măcar în curs de fabricare. Pornind de la asemenea premise, formulasem și ideea că, dacă nu îi vom putea opri pe americani să înceapă războiul, trebuia să îi acompaniem în Irak, astfel încât să nu le permitem a compromite pacea. Cu toate acestea, absolut nimic nu s-a găsit.

Nimeni nu și-a cerut, însă, scuze. Doar discursul public s-a adaptat realității. De la certitudinea existenței armelor lui Saddam s-a trecut la certitudinea privind „intenția” lui de a folosi asemenea arme, precum și capacitatea sa de a le produce. În timpul campaniei electorale pentru un al doilea mandat, Președintele Bush Jr. asigura că: „Durează o vreme până vom găsi aceste arme, dar ştim că ele există. Poate că Saddam le-a ascuns sau le-a distrus, un lucru este însă sigur: El nu va mai ameninţa niciodată SUA”. Saddam nu a mai avut, într-adevăr, ocazia să amenințe America, dar nici armele sale nu au fost găsite. În Irak nu au existat arme de distrugere în masă la data declanșării războiului din 2003. În schimb, în 2022, SUA a recunoscut finanțarea unor capacități pentru dezvoltarea de asemenea arme în Ucraina, descoperite cu prilejul invaziei rusești în această țară.

După invadarea Irakului, Scott Ritter, fost inspector ONU, a declarat că încă din 1998 nici guvernul britanic şi nici cel american nu s-au aflat în posesia vreunui raport care să ateste existența unor dovezi categorice cum că Saddam Hussein ar fi avut arme de distrugere în masă. El a mai adăugat: „Nu ne bazăm pe nimic atunci când afirmăm că Saddam Hussein avea „intenţia” să le folosească. „Intenţia” este ultimul lucru de care se mai pot agăţa Bush şi Blair ca să confere o legitimitate războiului. Fără ea, nu mai au nimic”. Același lucru îl spune și Hans Blix, menționând că „se simte răzbunat”. Iaca, niște putiniști!

… la armele nefolosite ale lui Bashar

Pe 21 august 2013, în contextul războiului civil din Siria, în regiunea Ghouta a avut loc un atac cu arme chimice soldat cu mii de răniți și sute de morți. Atacul chimic, urmat, sub aspect cronologic, de ofensive militare conduse de forțele guvernamentale împotriva forțelor insurgente antiguvernamentale, a fost atribuit, de SUA, NATO și UE regimului Bashar al-Assad, atrăgând indignarea comunității internaționale.

În 2012, deja, Președintele Obama, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, avertizase că recurgerea la arme chimice de către guvernul Assad ar fi depășit o linie roșie trasată de „democrațiile euro-atlantice” și ar fi putut determina SUA să inițieze o intervenție militară. Pe baza rapoartelor întocmite de către serviciile specializate americane privind atacul chimic din Ghouta, administrația Obama l-a învinuit formal pe Assad pentru incident și a cerut aprobarea Congresului pentru declanșarea atacului militar împotriva Siriei. În acest sens, Washingtonul avea să primească apoi sprijinul Marii Britanii și al Franței.

Secretarul Apărării, Chuck Hagel, a aprobat planul intervenției constând în bombardarea fabricilor și depozitelor de arme chimice din Siria cu rachete de croazieră Tomahawk, pe amplasamentele indicate cu „precizie” de CIA, conform observațiilor furnizate de sateliți, la fel cum se întâmplase și în cazul depozitelor de arme de distrugere în masă din Irak. (Repet, căci nu se poate altfel, aceiași sateliți care au constatat și masacrul de la Bucha, Ucraina.) În același timp, Secretarul de Stat John Kerry a informat Senatul SUA asupra justificării, concepției și iminenței atacului, după care a venit în Europa (cu o primă escală la Londra) pentru a-i informa pe aliații și partenerii europeni cu privire la declanșarea imediată a ostilităților.

În acest context am fost solicitat, informal, de analiști și planificatori politici ai administrației americane, să evaluez discursul lui Kerry și să formulez o opinie asupra situației. Concluziile mele au fost, în sinteză, următoarele: i. nu există nici o probă că armele chimice ar fi fost folosite de guvernul sirian sau cu aprobarea lui, acesta, de altfel, negând implicarea în atacul de la Ghouta; ii. nu este logic ca guvernul să fi recurs la arme neconvenționale exact într-un moment în care armata sa tocmai înregistra succese și ultimul lucru de care avea nevoie era o intervenție externă împotriva sa; iii. dimpotrivă, era logic ca aceia care pierdeau teren, respectiv forțele antiguvernamentale, printre care și cele ale Statului Islamic, să provoace escaladarea internaționalizării războiului civil, folosind armament de distrugere în masă, foarte probabil, procurat din depozitele guvernamentale, în condițiile haosului instalat în țară, și dând vina pe guvern pentru aceasta; iv. în lipsa probelor, singurul lucru care se putea reproșa guvernului sirian era pericolul la adresa securității regionale și internaționale creat prin incapacitatea sa de a ține sub control armamentul chimic de care dispunea; v. bombardarea depozitelor de armament nuclear, localizabile pe baza unor informații care în trecut s-au dovedit nefiabile, prezintă nu doar riscul neatingerii țintei, ci și pe acela al unor prejudicii colaterale, dintre care cel mai grav ar fi declanșarea accidentală a unui dezastru ecologic consecutiv producerii unor reacții chimice în lanț; vi. în aceste condiții, comunitatea internațională era îndreptățită să ceară, în apărarea securității sale, iar nu în aplicarea unei pedepse pentru dispunerea căreia nu avea calitatea de curte de justiție, predarea armamentului chimic sirian sau distrugerea sa pe loc; vii. pentru a maximiza succesul acestei soluții, pe care Bashar al-Assad avea toate motivele să o primească cu satisfacție, căci îl reincludea în circuitul diplomatic, propunerea către Damasc ar fi fost util să fie comunicată prin intermediul Rusiei.

Am transformat acest aviz, dezvoltat cu o serie de argumente suplimentare, într-o scrisoare oficială pe care am trimis-o, ca membru al Parlamentului european, Înaltului Reprezentant al UE / Primul Vicepreședinte al Comisiei Europene pentru politica externă și de securitate, Cathy Ashton. Cu acest titlu am comunicat-o apoi Casei Albe și Departamentului de Stat, prin intermediul oficialilor de la Washington cu care eram în contact, cancelarului german, Angela Merkel, prin intermediul colegului meu apropiat ei, europarlamentarul Elmar Brok, Președintelui Rusiei, pe canalele diplomatice de la Bruxelles cu deschidere la Moscova, precum și, în mod direct, ministrului de externe român și Președintelui României.

Cum a privit fiecare analiza amintită, nu știu. Fapt este că, ajuns la Londra în sunetul tobelor războiului, Secretarul Kerry, a anunțat, spre surprinderea generală, la conferința de presă ținută după întâlnirea cu omologul său britanic, că SUA oferă renunțarea la bombardamente, cu condiția ca guvernul sirian să distrugă sau să predea armamentul chimic de care dispunea. În aceeași perioadă, cu ocazia unui Summit ținut la Sankt Petersburg, pe rând, Angela Merkel și Barak Obama au conferit pe tema siriană cu Vladimir Putin, convenind inclusiv ca, în caz că planul pentru evitarea soluției militare va fi acceptat, Rusia să supravegheze distrugerea armelor chimice de către regimul al-Assad.

În urma acceptului sirian, care a mers chiar mai departe, la semnarea Convenției internaționale privind producerea și folosirea armei chimice, pe 11 septembrie 2013, Președintele Obama a anulat intervenția militară preconizată. Astfel obiectivul securității a fost atins, cu evitarea escaladării și internaționalizării războiului, precum și a implicării SUA într-o operațiune de natură a-i crea complicații similare cu cele întâlnite în Irak și Afganistan. (Informația disponibilă și astăzi pe internet este că Președintele Obama a renunțat la pedepsirea exemplară a Siriei din cauza presiunilor Rusiei. Este fals. În realitate, SUA a solicitat Rusiei să coopereze pentru promovarea formulei, de acum cunoscută, de natură a evita intervenția militară.)

Cât despre cel care a utilizat armamentul chimic împotriva civililor sirieni, nu s-a putut dovedi nici până în ziua de azi, că vina ar fi aparținut guvernului sirian. Dimpotrivă, fără a se fi putut trage o concluzie definitivă, toate indiciile conduc către oponenții acestuia. Iată de ce, dacă astăzi mi s-ar cere avizul în legătură cu războiul din Ucraina, aș formula propuneri similare, izvorâte din aceleași raționamente.

Se poate spune că episodul armelor chimice siriene este o poveste cu final fericit. Omenirea, Siria, dar și America au fost scutite în ultimul moment de o altă aventură războinică, generatoare de posibile dezastre. În realitate, se pare că Președintele Obama nu dorise intervenția militară, dar, prins în capcana emoției publice inflamată de provocările celor care doreau implicarea și mai adâncă a SUA în criza siriană, și temându-se că dacă nu va acționa în forță va face dovada slăbiciunii, a anunțat atacul armat. După aceea, a cerut și aprobarea Congresului, de care nu era neapărată nevoie, în speranța că acesta, mai ponderat, va refuza ideea. Parlamentarii nu au avut, însă, nici ei curajul de a o face și astfel bombardamentul a devenit aparent inevitabil.

Rețeta ocolirii pericolului a constat în renunțarea la procedeul stabilirii vinovățiilor fără probe și fără cercetări prealabile obiective, doar pe bază de idiosincrazii și prejudecăți ideologice, precum și în abandonarea șovinismului de mare putere preocupată să își dovedească supremația impunând în mod unilateral sancțiuni. În schimb s-a dat prioritate găsirii de soluții raționale apte a salvgarda securitatea comunității internaționale fără recurgerea la mijloace extreme. Este obligatoriu ca aceeași rețetă să se aplice și azi în legătură cu conflictul ruso-ucrainean. Oricât de mari ar fi costurile păcii, ele sunt nesemnificative în raport cu costurile războiului. Mai ales atunci când, în ciuda propagandei, războiul nu este pentru valori morale, ci pentru putere.

În ultima parte a acestui eseu voi încerca să pun cap la cap concluziile rezultate din evenimentele istorice prezentate anterior, pentru a facilita, dacă nu găsirea căii de rezolvare a șaradei ucrainene, cel puțin evitarea exceselor periculoase generate de însușirea necritică a propagandei părților direct sau indirect implicate în conflict.

(Va urma)