Adevărul e totdeauna cel al învingătorilor

Scrie Tudor Arghezi în 1915:
„Dacă va fi victorioasă, Italia va avea dreptate. Morala statelor poate să fie imorală. Cum alt criteriu nu se recunoaște pentru îndreptățirea ei, dreptul la această morală se judecă posteriori, după succesele armelor”.

Nu avusese loc cel de-al doilea război mondial. Nu se încheiase nici primul. Și cu toate acestea, nu poți să nu recunoști cît de mult i-au dat dreptate lui Arghezi cele două conflagrații mondiale. Ele au dovedit din plin că manualele de istorie se scriu pe cîmpul de luptă. Nu în sensul că paginile acestora se hrănesc din faptele cărora unii le spun și eroice, iar alții, simple măceluri. E vorba de faptul că adevărul invocat de manualele de istorie stă sub semnul celui care învinge pe cîmpul de luptă. După fiecare dintre cele două conflagrații, s-au scris camioane întregi de cărți pentru a epuiza întrebarea: cine a fost de vină? Și mai toate scrisurile au aruncat responsabilitatea pe umerii celor învinși: ai Germaniei, în primul rînd.

Exemplul cel mai convingător îl dă literatura dedicată celui de al doilea război mondial. Biruitoare în această nou hăcuire universală a fost coaliția Națiunilor Unite. Înfrîntă a fost Axa. După război, întreaga proză dedicată evenimentului s-a năpustit asupra țărilor Axei. Germania, Italia, Japonia au fost făcute răspunzătoare de declanșarea măcelului. Țările Coaliției au fost înfățișate, în schimb, în ipostaza exclusivă de Feți-Frumoși. (Ar fi fost gramatical, poate, să zic Fete-Frumoase. Basmul românesc cunoaște însă vitejia doar sub înfățișarea sa masculină. Femeile, lipsite fiind de mustăți, n-au dreptul de a tăia capetele balaurului. Ele trebuie să stea, în ipostaza de domnițe subțiri pînă la transparență, la ferestrele castelelor. Asteptîndu-l pe masculul Făt-Frumos). N-au avut însă puterile Coaliției nici o vină? N-a izbucnit cel de-al doilea război mondial și pentru că Rusia și țările occidentale au încercat să-i asmută pe nemți împotriva celuilalt? Firește că da. Acest lucru s-a spus. Nu însă cu o îndrăzneală atingînd tăria axiomei. Ci cu timiditate, aproape șoptit, în timp ce adevărul învingătorilor a fost rostit în gura mare.

Lui Arghezi i-au dat dreptate nu numai cele două războaie mondiale. I-a dat dreptate și al treilea, cunoscut și sub numele de Războiul rece. Mai mult decît primul, mai mult decît al doilea, cel de al treilea război mondial a impus nu adevărul adevărat, ci adevărul învingătorilor. Ipoteza argheziană s-a verificat mai ales in descrierea cîmpului de luptă. Capitalismul triumfător și-a impus opinia că vremea comunistă a fost o rătăcire a istoriei. Drumul larg, imaginat a merge de la maimuța ridicată în două picioare la omul cu plămîni și inimă de metal inoxidabil, care va fi, mai mult ca sigur, omul viitorului, e descris ca aparținînd în exclusivitate capitalismului. Din această autostradă, niște infractori numiți bolsevici, în frunte cu un șef de bandă, Lenin, au pornit un drumeag de țară. După o îndelungată întortochere prin pîrloagele Europei de Est, drumeagul a sfîrșit prin a fi închis. Îl năpădiseră, sărind șanțul, buruienile de pe margini!

Acesta e adevărul despre cel de al treilea război mondial.
Adică adevărul dictat de învingători.

Ei, învingătorii în acest al treilea război, își spun cuvîntul și în ce privește un fenomen straniu al vremurilor de azi: rescrierea adevărului despre cel de al doilea război mondial. Cîtă vreme a fost tare și mare, Rusia și-a putut striga, în cele patru colțuri ale lumii, adevărul despre contribuția sa la victoria împotriva Germaniei naziste. După 1990, Rusia e bolnavă. Gripa capitalismului timpuriu i-a răgușit glasul. De aceea Rusia nu mai poate fi auzită în corul dedicat măreței aniversări a victoriei împotriva fascismului. Umplu planeta doar megafoanele aliaților occidentali. Și acestea, în chip explicabil, nu pot decît să-și glorifice propria contribuție la sugrumarea fascismului. Neglijînd sau chiar trecînd sub tăcere rolul Rusiei. Profitînd de îngenuncherea Moscovei în cel de al treilea război mondial, Occidentul își impune adevărul și în ceea ce privește cea de a doua conflagrație de pe planetă. Contribuția Rusiei e împinsă în plan secund. Moscova, Stalingradul, cotul Donului parcă nici n-ar fi existat. Pe cîmpul de bătălie au rămas să hrănească porumbul și grîul de mai tîrziu carnea și oasele a milioane de ruși. Aceștia din urmă sînt tot mai puțin pomeniți. Au rămas să fie sfințite doar carnea și oasele soldaților din America și din Europa de Vest. Nu de alta, dar adevărul despre cel de al doilea război mondial a devenit la ora actuală adevărul care convine învingătorilor în cel de al treilea război.