Adevărul, singurul stindard sub care poate lupta și învinge presa independentă

În multe editoriale publicate de mine în postdecembrism, m-am ocupat de situația presei noastre independente. Nu odată am denunțat slăbiciunile tot mai mari ale presei, de care au profitat din plin politicienii și oamenii de afaceri, astfel că azi avem parte de o presă fără dinți, afișînd totuși o proteză de aur.

Au fost și momente cînd am elogiat presa noastră. Acestea au avut loc cu precădere între 1990- 1996, cînd Regimul Iliescu, oricît ar părea azi de ciudat, respecta cît de cît comedia jocului democratic. Pentru fostul activist Ion Iliescu presa democrată postdecembristă, amintind de cea occidentală, era de temut sau mai ales de respectat. La finele lui 1995, mai precis în 29 decembrie 1995, publicam în Evenimentul zilei bilanțul intitulat 1995 – Anul presei – anul adevărului. Merită reprodus azi fie și ca un document de Istorie, un document despre drumul României către Europa luminilor:

Sfîrșitul de an nu e numai timpul sarmalelor, al cîrmaților și urărilor gratuite, dar și al bilanțurilor de tot felul. Mai toată lumea te întreabă, confundîndu-te cu un fel de guru balcanic, asupra principalelor caracteristici ale anului care a trecut. Cum poate fi definit 1995? La o asemenea întrebare, punctul meu de vedere e categoric: 1995 a fost anul presei. Cînd spun asta, nu mă refer la înmulțirea numărului de publicații și de posturi de televiziune, la ivirea unor noi directori și redactori șefi, în această privință inflația depășind-o pe cea monetară și pe cea politică. Mă refer la faptul că 1995 a confirmat multe din punctele de vedere susținute cu încăpățînare de presa independentă în perioada de șase ani de după revoluția din decembrie 1989. Aceste puncte de vedere s-au așezat deseori de-a curmezișul celor avansate de către politicieni, indiferent că aceștia s-au aflat în Opoziție sau la Putere. Era limpede chiar din momentele confruntărilor dintre presă și politică pe diferite teme că opiniile și gesturile politicienilor erau în afara adevărului, a lucidității. Din numeroase motive: infantilism politic, interese meschine, autoiluzionare. Riscînd replici mai mult sau mai puțin dure, presa și-a permis să le atragă atenția politicienilor asupra falsității pozițiilor lor, asupra greșelilor comise în mișcările lor cotidiene. A făcut-o nu în numele partizanatului politic, nu sub puterea unor emoții, ci în numele adevărului, singurul stindard sub care poate lupta și învinge presa independentă. O serie de evenimente petrecute în 1995 au dat dreptate punctelor de vedere declarate cu înverșunare de către jurnaliști. Imensa majoritate a cititorilor au fost și sînt convinși că presa îi reprezintă în atitudinea față de politicieni, că scrisul nu înseamnă altceva decît o continuă bătălie dusă de luciditate împotriva amăgirilor de tot felul. Au fost însă și cititori care, în acești ani, n-au crezut în campaniile duse de presa independentă, au considerat semnalele de alarmă trase de publicațiile cu adevărat serioase din România drept expresia unor jocuri ascunse. N-au lipsit, sub influența tembelismului politicianist, și acuzațiile aduse unor jurnale și unor gazetari de finanțare obscură, de fațade ale unor interese politice și financiare.

1995 a confirmat multe dintre cele spuse de către presă.
Prin aceasta, 1995 poate fi considerat un an în care, dacă mai exista vreo îndoială a opiniei publice asupra bunei credința jurnalisticii, ea a fost spulberată definitiv. Cît despre politicieni, cred că ei au putut să se convingă de necesitatea de a lua în calcul punctele de vedere din presă. Să trecem în revistă cîteva exemple dintre cele numeroase, în care avertismentele presei au fost confirmate de către anul 1995.

La vremea maximei lor înfloriri, jurnaliștii independenți au atras atenția asupra uriașei escrocherii numite jocurile de întrajutorare. Dat fiind că febra acestor mașinării cuprinsese straturi largi ale populației, proorocirile din presă au fost primite cu ostilitate. Nu puțini au fost românii care au văzut în campaniile împotriva jocurilor de întrajutorare puneri la cale împotriva fericirii pe care le-o promiteau CARITASURILE de tot felul. Deznodămintele nenorocite în cazurile CARITAS, GERALD, PHILADELPHIA, SABINA PRODUCT au demonstrat cîtă dreptate au avut gazetarii înzestrați cu îndrăzneala de a se ridica chiar împotriva propriilor cititori și a semnala trasul pe sfoară care ședea la baza jocurilor de întrajutorare.

În clipa în care Ion Iliescu și PDSR s-au făcut frate cu dracu’, adică cu senatorul Corneliu Vadim Tudor și Partidul România Mare, presa independentă a atras atenția că vechea învățătură românească are nevoie de unele nuanțări. Te poți face frate cu dracu’ ca să treci puntea! Cu o singură condiție:

Ca această frăție să nu te coste mai mult decît dacă ai fi preferat punții mersul prin apă. După ruptura de PDSR și de Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor a pornit împotriva foștilor aliați o campanie de insulte și calomnii de o abjecție inimaginabilă. Cînd presa i-a avertizat pe liderii PDSR și pe Ion Iliescu asupra pericolului pe care-l reprezintă alianța cu PRM și cu Corneliu Vadim Tudor, mai marii partidului de guvernămînt și ai președinției, nici n-au tresărit măcar. Acum însă, cînd văd de ce-i în stare Corneliu Vadim Tudor, sunt sigur că în sinea lor dau dreptate jurnaliștilor lucizi care le-au atras atenția că nu e bine să te faci frate cu dracu’. Se mai pot da alte și alte exemple de evenimente care au confirmat, în 1995, cele susținute ani înșir de către presă: pericolul reprezentat pentru democrație de îmbogățirea peste noapte, catastrofa numită dezunirea din cadrul opoziției, proasta punere la punct a cuponiadei, nenorocirea reprezentată de politica statului pe loc. Aruncîndu-și privirea asupra acestui fenomen al anului 1995, presa n-are nici un motiv de îngîmfare. În definitiv, ea n-a făcut altceva decît să-și îndeplinească principala menire: aceea de a sluji adevărul, luciditatea, într-o lume în care adevărul și luciditatea deranjează pe mulți.