Administrația-corporație: România ca SRL

Este o nemulțumire generală în societate, de când primul contabil al țării a preluat puterea de la Palatul Victoria. Oriunde merg — pe stradă, în magazine — mai ciulesc și eu urechile, iar peste tot lumea se plânge de măsurile de austeritate asumate de guvernul Bolojan.

Este o nemulțumire legitimă în rândul populației muncitoare, deoarece aceste măsuri sunt o bătaie de joc la adresa celor care se străduiesc să pună un venit pe masă.

Nemulțumirea se simte inclusiv în anturajul „pro-european”, care s-a trezit într-o realitate diferită față de promisiunile făcute în campaniile electorale din acest an și din cel precedent. Asta pentru că promisiunile, angajamentele și asigurările oferite de politicienii din prim-plan ne garantau că situația economică a României este una bună și că nimic rău nu se poate întâmpla.

Ori, ne-am trezit după alegeri că situația economică a țării nu este deloc una roz. S-a dovedit, până la urmă, că au ascuns intenționat de popor situația în care se afla, de fapt, țara. Însă poporul a fost iluzionat cu măriri de pensii și salarii — evident, pomeni electorale — ignorând cu bună știință realitatea dezastruoasă în care ne aflam.

Cei mai importanți demnitari ai statului — la acel moment președintele Iohannis, Ciucă și Ciolacu — fuseseră informați, prin documente strict confidențiale (publicate azi), încă din august 2024, că România risca să intre în incapacitate de plată din cauza deficitului bugetar.

Aceiași oameni care, în decembrie, ne asigurau că nu există ingerințe externe în alegerile din România sunt cei care ne-au dus în situația anulării unor alegeri desfășurate democratic. În opinia mea, acele alegeri vor rămâne, întotdeauna, cele mai democratice și libere de după ’89.

În schimb, presa aservită a început să latre, zi și noapte, că „dacă nu iese cine trebuie, economia se va prăbuși, investitorii vor pleca” — dar realitatea s-a prăbușit doar din cauza incompetenței lor. Ei au plecat, s-au spălat pe mâini și au fugit de responsabilitate, știind că o nouă administrație va veni.

Responsabilitatea, însă, nu și-a asumat-o nimeni. Dacă România ar fi fost cu adevărat o țară democratică — ceea ce, pe zi ce trece, pare că nu mai este — și dacă am fi avut o cultură a responsabilității și asumării, aceștia ar fi trebuit să răspundă pentru greșelile lor. Parlamentul și instituțiile statului ar fi trebuit, din prima secundă, să declanșeze o anchetă parlamentară, să formeze o comisie de anchetă, iar cei implicați să răspundă întrebărilor din societate.

Dar nu. Ei încă trăiesc cu impresia că nu au greșit cu nimic.

Așa am ajuns să avem o nouă guvernare, care trebuie acum să repare greșelile făcute intenționat și cu bună știință. Însă, când o țară ca România are un deficit uriaș, ai pe masă două variante: fie tai tot (austeritate), fie încerci să relansezi economia cu stimulente.

Ce alegem noi? Evident, prima. Mai simplu, mai rapid, fără bătăi de cap. Dar nu tot ce e simplu e și bun.

De ce nu a încercat guvernul să reducă taxele și să investească în economie? Măcar temporar, din fondul de rezervă? A, nu mai sunt bani în fond? Serios? Și de ce nu mai sunt?

Nimeni nu știe. Doar liniște și lozinci.

Dacă unii lideri conduc după deviza „dezbină și cucerește”, la Bolojan pare că e simplu: „taie și spânzură”. De la creșterea TVA-ului, la înghețarea salariilor, tăierea ajutorului de înmormântare, creșterea impozitului pe proprietate, până la reducerea burselor elevilor – acestea sunt doar câteva dintre măsurile de austeritate pretins menite să regleze economia. Dar nu doar că nu vor regla economia, ci nici nu vor aduce vreun leu în plus la bugetul de stat. Nu se vor îmbogăți din bursele elevilor, din mamele aflate în concediu de maternitate sau din pensiile mici ale bătrânilor.

În educație, măsurile propuse — creșterea normei didactice, tăierea sporurilor, reducerea posturilor, ignorarea nevoilor reale din școli — sunt semne clare că educația riscă să devină, din nou, un capitol de sacrificiu. Profesorii sunt împinși spre epuizare, descurajare și, în cele din urmă, spre abandonul sistemului.

Toate acestea se întâmplă în timp ce se anunță reforme, restructurări, eficientizări. Dar sunt acestea, cu adevărat, reforme? Desființarea unor școli? Creșterea numărului de elevi în clasă? Într-un sistem educațional în care cu greu reușești ceva cu 25 de elevi într-o sală?

Și, desigur, oricine are curajul să vorbească împotriva acestor măsuri — care se vor dovedi, mai devreme sau mai târziu, ineficiente — este imediat etichetat drept populist, rusofil. Aceleași narațiuni obosite, pe care le tot auzim de ani de zile. Cum ar fi să taie acele nenorocite pensii speciale, lege pe care au votat-o, dar care se va elimina abia prin 2043, fără nicio glumă? Să mai taie de la SRI, SIE, CCR, CNA — instituții care și-au bătut joc de țara asta, au anulat alegeri fără niciun scrupul, nepunând interesul național pe primul loc, ci jocurile de culise, șușelele și alte fărădelegi.

Am văzut totuși câțiva parlamentari care, vezi doamne, își donează sau își reduc indemnizația cu 20% — totul pentru spectacol, bineînțeles, că nu ei vor fi cei afectați, ci românii.

Cel mai bun exemplu este Grecia, care, în criza din 2009-2010, a avut aceeași situație, a luat aceleași măsuri dure de austeritate, iar efectul a fost fix invers. Efectele? Economia s-a contractat puternic, șomajul a crescut, evaziunea a rămas la fel. Economia a dat semne de revenire abia după 10-15 ani.

Și vreau să vă întreb: asta ne dorim și noi? Să așteptăm 15 ani ca măsurile miraculoase ale lui Bolojan să își facă efectul? Ca până atunci România să fie doar un simplu SRL greu de administrat?

Mai multe guvernări precedente au dovedit că nu aceste măsuri aduc bani la buget, ci fix opusul: nu creșterea taxelor, ci nevoia de mai mulți contribuabili, scutiri și reduceri pentru IMM-uri și startup-uri, ceea ce înseamnă automat mai multe locuri de muncă, prioritizarea investițiilor, automatizarea controalelor fiscale cu sisteme AI care detectează tranzacții suspecte, reducerea birocrației, investiții în energie.

Sunt atâtea măsuri pe care statul le putea face de-a lungul anilor, însă cui îi pasă, când poți controla populația cu iluzia măsurilor de austeritate. Nici măsurile luate în alți ani, de exemplu în guvernările precedente ale PSD, nu au fost splendide, dar au adus și bani în plus la buget, chiar mulți, prin creșterea salariilor, pensiilor și consumului. De exemplu, în 2017-2018 economia a mers bine, a crescut cu aproximativ 4%, iar încasările la buget au fost mai mari. Desigur, a crescut și deficitul, dar nici pe departe nu aveam deficitele astronomice cu care se confruntă România în prezent.

Declarația care m-a șocat, însă, a fost cea a ministrului finanțelor, Alexandru Nazare, care a spus, citez: „Am uitat că nu cheltuiam banii noștri – ci, în cea mai mare parte, bani împrumutați”. Serios? Cum să uiți că nu cheltuim banii de la buget, că acum e la modă să cheltuim din datorii și fonduri europene? Ce rol mai are atunci bugetul de stat? Pentru ce mai contribuim și plătim impozite, când toate investițiile, și acelea abia vizibile, sunt finanțate prin împrumuturi pe care, culmea, le și uităm să le plătim?

Oricum, nu trăim vremuri ușoare, va trebui să strângem cureaua, dar nici să ne lăsăm prostiți de actualii guvernanți.

(Autor: Roland-David Sólyom)